Maleficent are şi va avea parte de multă publicitate dintr-o grămadă de motive: că e cu Angelina, că e Disney, că Stella McCartney a lansat deja o serie de costume adorabile pentru copii, inspirate din film, şi nu cred că e singurul brand asociat. Filmul are deja 2,1 milioane de fani pe Facebook şi nici măcar nu a avut premiera, aşa că nu e greu de imaginat că va fi unul dintre cele mai mari succese de box office din acest an. Şi o să mai vorbim despre el, inclusiv printreranduri.

Dar acum nu despre toată nebunia vreau să vă spun acum ci despre declaraţia lui Jon Voight, tatăl Angelinei, declaraţie legată de scurta apariţie a nepoatei sale de numai cinci ani, Vivienne Jolie-Pitt, în film, în rolul tinerei Aurora:

Nu cu mult timp în urmă, mai mulţi elevi de la câteva licee din România au câştigat premii la mai multe categorii de vârstă ale unui concurs organizat de NASA, Space Settlement. Invitaţi de agenţia americană să-şi ridice premiul dar şi să participe la o conferinţă, elevii au cerut sprijin de la Ministerul Educaţiei, că doar sunt elevi şi reprezintă – cu brio! – România. Ce-au primit în schimb? Păi nu sprijin, asta e clar! Au primit o palmă peste ceafă, că de ce s-au înscris ei la concurs aşa de capul lor, cine (de la minister) le-a dat voie şi de ce – Arhi are detalii la el pe blog.

Zilele trecute căutam ceva pe blog şi, din text în text, am ajuns să recitesc poveşti de la FITS, poveştile mele şi ale bloggerilor care au fost acolo în ultimii ani. Am zâmbit, inevitabil, pentru că Jurnalele mele de Festival mi-au amintit de multe momente frumoase (greutăţile sau ploaia nu mai contează peste ani), iar textele celorlalţi de entuziasmul lor faţă în faţă cu FITS, fie că vorbim de spectacolele de teatru sau dans, de concerte ori de impresionantele manifestări artistice de pe străzile oraşului.

V-aţi întrebat vreodată cum sunt lacrimile noastre? Dacă cele de bucurie sunt diferite de cele provocate de tristeţe ori de cele provocate de interacţiunea cu o ceapă sau de vânt? Ei bine, sunt. Şi ştiu asta pentru că există o fotografă care a fotografiat, cu ajutorul unui microscop, detaliile a peste o sută de lacrimi “obţinute” de la diferiţi voluntari în variate ipostaze plângăcioase. Numele ei e Rose-Lynn Fisher şi nu este la primul proiect de fotografie microscopică (aşa i-o zice?!), însă pe mine ăsta m-a fascinat.

Dacă citiţi suficient de des printre rânduri probabil sunteţi familiarizaţi cu importanţa pe cred că o au educaţia şi cultura în formarea şi evoluţia oricăruia dintre noi. Şi bunul simţ, oricât de desuet şi banal ar putea să sune asta. Iar dacă trăiţi în România ştiţi deja că nici unul dintre cele trei elemente de care vorbesc mai sus nu este vreo prioritate pentru onor politicienţii autohtoni. Ba chiar dimpotrivă, aş zice!

Prin urmare, iniţiativele private de încurajare şi sprijinire a unor demersuri private ce ţin de educaţie şi cultură (şi nu sunt chiar aşa multe, să ştiţi!), îşi vor găsi ecou aici, fiindcă mi se pare firesc să le susţin cât şi cum pot. Iar în cele ce urmează e mai mult decât o chestie de principiu, e şi una de “corazon”.

Era o dimineaţă mohorâtă, dar pe Afanasie Pop nu asta îl deranja ci faptul că se trezise atât devreme într-o zi de duminică. Ce-i drept, şi adormise greu. Probabil că era de la filmul pe care îl văzuse înainte de culcare, o aiureala cu zombi care invadaseră lumea. Nici măcar cartea pe care o începuse după, Arcul de triumf, nu-l ajutase să adoarmă. Citise aproape o sută de pagini înainte să-l doboare somnul.

Ah, mii de pisici albastre!, îşi spuse, trecând în sufrageria micuţă. Lăsase geamul deschis la balcon, sau poate-l deschisese ploaia ori una din pisici, iar carpeta era udă fleaşcă. Din nou!

Pierderea unui prieten patruped, mai ales unul pe care l-ai avut mereu în preajmă, în casă, vreme de aproape 11 ani, este, fără îndoială, un moment trist şi greu. Mai ales când diagnosticul vine din senin, mai ales după ce, în ciuda rezultatelor de la analize, ai făcut tot ce se (mai) putea, sperând că, cine ştie, apare vreo minune. Tu, cea fără de răbdare, ai tăiat felii de ficat sau carne în bucăţi mici, le-ai pus în faţa bolnavului şi ai numărat fiecare dumicat, apoi fiecare lipăit din bolul cu apă şi minute de somn profund şi ai sperat că fiecare mililitru de tratament împins cu seringa îl va ajuta pe prietenul blănos să demonstreze că, într-adevăr, pisicile au nouă vieţi.

Şi când, într-un final, după ce a fost mai bine, starea lui a devenit foarte rea, ai luat decizia corectă pentru el  şi l-ai dus la medic, de data asta ca să-l scape de chin. Şi ai stat cu el până în ultimul moment, după care l-ai pus într-o cutie frumoasă alături de jucăria preferată, ai săpat o groapă şi ţi-ai luat la revedere.

Am trecut prin toate astea acum zece zile cu Domnul Sony şi tot nu pot să scriu despre ele la persoana întâi.

Plimbarea cu barca trasă de pompieri săvârşită de Ponta acum o săptămână ne-a arătat un premier care nu doar că e lipsit de fler când vine vorba de propria-i imagine, dar mai are şi consultanţi la fel de “inspiraţi” ca el, care îl învaţă să mintă cu tupeu. De exemplu, “Fă, Doina, aveai chef de nişte inundaţii?” era suficient de nasoală şi ca simplă bădărănie, lipsă de consideraţie şi de sapte ani de-acasă, dar ideea de a nega evidenţa, a doua zi, a făcut din Ponta nu doar un bădăran (chestie care, de altfel, nici nu cred că i-ar fi dăunat în faţa electoratului PSD) ci, mai grav, un mincinos. Din nou.

Ştiu, la fel de bine ca orice femeie, cum sunt zilele alea în care părul pur şi simplu n-are chef să stea! Sau, dimpotrivă, stă, dar trist şi fără viaţă. Total necâştigător. Iar asta se întâmplă mai ales când eşti gata să pleci la o întâlnire, fie ea de business sau amoroasă. Pentru compensare, probabil, sunt dimineţi în care e suficient sa-ţi treci mâna prin plete de două ori şi ele să se aşeze de parcă taman ai fi ieşit de la coafor. N-am reuşit să pricep ce se întâmplă, care e motivul pentru care în unele zile e ascultător şi în altele nu – poate ştiţi voi?! Dar am strâns câteva mituri despre îngrijirea podoabei capilare. Poate ajută.

Cât despre zilele în care nu stă şi nu stă, eu îmi fac o coadă sau un coc, ambele joase, pe ceafă (în zilele cu adevărat rele nici măcar coada de cal nu stă locului!), şi fie mă fardez mai tare, fie pun nişte haine sau accesorii mai colorate, ca să iasă ele în evidenţă şi nu părul cel neastâmpărat!

Ăsta e un text vechi, de prin 2007. Descrie, însă, întâlnirea mea cu Sony într-o manieră în care sper că devine mai clar că motanul ăsta şi cu mine trebuia să avem o istorie împreună. Că eu nu ştiu pe nimeni care să fi “înfiat” un pisic de la o băcănie.  Sunt sigură că mi s-a făcut poftă de clătite ca să mă duc să iau ulei pentru ca, de fapt, să ne întâlnim şi să plec acasă cu e şi apoi să petrecem ăstia 11 ani împreună. Citiţi mai jos cum a început şi o sa scriu ce am învăţat în aceşti ani şi în aceste zile cu el.