N-am nici o nostalgie la terminarea verii. A fost una grea, poate cea mai grea, în care mi-am pierdut prietena și am fost sub amenințarea încă unei pierderi. Dar e gata. Și, odată cu ea, sper, lacrimile, grijile și stresul pe care mi le-a adus.

Și, de ce să nu recunosc, a fost și o vară cu emoții bune și nebune, prieteni noi, neașteptați, și momente de neuitat.

După cum știți, de câteva zile sunt din nou aici, la Alexandria, pentru încărcat cu energie și gânduri bune care să mă țină cât mai mult, preferabil până la ediția Ideo Ideis de anul viitor, fiindcă genul ăsta de energie bună nu-l găsesc decât aici.

Azi au început spectacolele copiilor, am văzut deja trei. Iar când scriu copii e doar pentru că e o diferență destul de mare de vârstă, nu pentru că ar fi lipsiți cumva de maturitate, să nu credeți asta!

Când am acceptat invitația la JazzTM a fost așa, cu un pic de strângere de inimă, pentru că nu mă consider suficient de jazzificată pentru a relata, muzical vorbind, o desfășurare de nume ca cele aflate pe afișul acestei a doua ediții a festivalului. După prima seară, însă, mi-am dat seama că vreo cronică muzicală presărată cu tempouri și armonii ar fi total irelevantă față de ce se întâmplă pe scenă, în spatele și în fața ei. Adică, negreșit, artiștii invitați sunt foarte buni, toți, dar, indiferent de gusturi și preferințe muzicale, că nu toată lumea vibrează la toate concertele, atmosfera este cea care desăvârșește acest melanj muzical și artistic. Și ce atmosferă!

Better than cream cheese and bagels
Better than honey on bread
Better than champagne and pretzels
Better than breakfast in bed

Better than chili rellenos
Better than chocolate eclairs
Better than hothouse tomatoes
Better than fresh bartlett pears

Deși mă gândeam că ziua de ieri va sta sub semnul regretului apropierii finalului acestei ediții, de fapt nu prea a fost așa! M-am bucurat de fiecare moment festivalier, am mișunat, alături de mii de oameni, pe străzile și piețele Sibiului. Am și tremurat un pic, pe seară, însă doar cât să fie mai bine primit paharul târziu cu vin roșu, servit în companie select(at)ă la Clubul Festivalului !

Marele regret care însoțește și această ediție de FITS este, firește, că nu văd destule spectacole. Destule, sau măcar mai multe, însă echilibrul scris-văzut-scris e, și așa, destul de precar. Mult de scris, mult de văzut, și, deși Contantin Chiriac, președintele FITS, pare să fi găsit formula de a fi în mai multe locuri în același timp, o ține doar pentru sine (serios nu știu cum face!)

Totuși, regretul ăsta nu e relevant pe lângă bucuria unor spectacole pe care vrei să le vezi de multă vreme, întâlniri artistice pe care știi că o să le ai în cadrul Festivalului, așa cum a fost cazul la mine cu Mozart Steps, spectacolul de teatru coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu.

Pffff, s-a făcut deja săptămâna de când sunt la Sibiu, la Festival, iar vinerea e mereu ziua aia în care începe să-ți pară foarte rău că mai e puțin și se termină.
Dar până să fie azi, a fost ieri, adică joi, cu prieteni (re)veniți pentru teatru, Alex, Carmen, Andreea și Andrei, și o pauza de tartar de păstrăv la Hermania la o aproximativă oră a prânzului, una la care, în general, sunt în cameră și scriu. Cam ca acum, de fapt.

Dar dimineața a început cu poveștile lui Mayumi Taniguchi, coordonatoarea voluntarilor japonezi (și) în acest an, un om care mi-a dăruit, vorba ei, another sky, și despre care o să vă relatez separat, și a continuat cu o vizită la Raluca și Răzvan TV, care fac ediții zilnice cu oameni din FITS și care, ieri, au vrut să știe mai mult despre partea de online. Cum zilele astea sunt singurul blogger oficial pe-aici și cum, deși nu-mi place să apar nici în poze și, cu atât mai puțin la TV (apucături de PR, deh, care vrea să-l vadă pe client la TV, nu pe sine), m-am dus fiindcă iubesc FITS suficient de mult pentru a trece peste (ne)plăcerile personale.

Pe Cioran l-am descoperit poate ceva mai devreme decât s-ar fi cuvenit, în primii ani de liceu. Eram la vârsta la care credeam că pot dărma niște munți, sau măcar nitște dealuri, așa, însă mă împiedica ora limită de ajuns acasă! Prin urmare, titlul de pe cotor, Pe culmile disperării, m-a atras iremediabil, și la fel si conținutul. Am citit atunci cam tot ce apăruse de Cioran în primii ani de după revoluție iar citatele din cărțile sale s-au regăsit adesea în jurnalele mele.

Pe unele dintre cărțile sale le răsfoiesc și acum. Nu la fel de frecvent, fiindcă între timp m-am îndrăgostit și de alții, însă le păstrez în continuare în locurile ușor accesibile ale bibliotecii fiindcă, uneori, pur și simplu am chef să citesc Cioran, aproape organic, așa cum e nevoia de dulce.

Știu că scriu mult despre dans de la un festival care se cheamă Festivalul Internațional de Teatru, dar teatru bun mai vad și în afara FITS, în timp ce spectacolele bune de dans se pot număra pe degetele de la o mână – noroc cu Gigi Căciuleanu și d’alde Andreea Gavriliu, autoarea lui Zic Zac, spectacol foarte bun văzut anul trecut la Ideo și care a fost inclus și în selecția FITS din acest an – spre bucuria unora (CC!) care nu apucaseră să-l vadă.

Dar să revenim la jurnal. Ieri am fost la conferința de presă, lucru pe care îl fac mai rar acum decât atunci când eram parte din echipă, recunosc, însă doar fiindcă s-a nimerit ca invitații de la conferință să nu prea fie artiștii ale căror spectacole s-au aflat pe lista mea de văzute. Bine, admit, și pentru că începe la 10! :D

Așa cum am mai spus, FITS nu e (doar) despre teatru ci despre tot felul de întâmplări speciale și variate, exact așa cum spune și tema din acest an a Festivalului, Unicitate în diversitate. Printre spectacole, expoziții ori concerte, anul acesta, organizatorii au oferit publicului și o experiență inedită prin prezenta în festival a uneia dintre uluitoarele construcții făcute de britanicii de la Architects of Air, și anume Mirazozo.

Foto: Sebastian Marcovici

Am fost ieri acolo și am avut parte de o plimbare prin luminarium, însoțită de cea mai faină ghidă pe care aș fi putut s-o am, Florence. Spun asta nu doar pentru că a știut cum să explice orice detaliu tehnic dar și pentru că, fiind alături de AoA de zece ani, știa istoria bine companiei dar și cum trebuie privit totul.

Mi-a fost dor de Sibiu, de străzile lui colorate și animate, așa cum sunt în timpul Festivalului, de liniștea din Piața Mare, la ore mici, când toată lumea doarme și se aud, când și când, doar pescărușii cibinezi, de oamenii din echipa TNRS și FITS care mi-au devenit atât de dragi, toți și fiecare în parte, de prietenii mei de aici și de-aiurea, toți dependenți de magia acestor zece zile, de priveliștea deja familiară de la geamul camerei din Conti – mereu cu vedere pe față.

(poate înțelegeți mai limpede dacă spun că (si) de Sibiu mi-e uneori dor ca de mare)