Se pare că în vara mea festivalieră nu prea am noroc la capitolul transport! După un drum coșmăresc de la București la TIFF, când am plecat spre Sibiu de la Cluj rezervarea mea la autocar nu făcea două parale în fața argumentului “Nu mai sunt locuri!” rostit categoric de șofer. Și nu mi-e clar mereu cum face Universul când îmi pun eu ceva în cap, dar știu cum fac eu, și că nimic n-ar fi putut întârzia descinderea mea la FITS. Așa că am învins și, o vreme, treapta care delimitează spațiul șoferului de spațiul călătorilor a fost un loc numa’ bun până s-au eliberat altele.

Problemă a mai fost și cu colegul de drum, care cam duhnea a L’eau de Mirossey, varianta Stinky, dar n-a mai contat nimic atunci când am coborât în față la Continental Forum, casa mea departe de casă când sunt la Sibiu! Apropo de cazare, în Sibiu nu mai e nimic liber, nimic-nimic, nici măcar o cameră de mături! Însă poate aveți noroc și mai găsiți pe la agenții, iar dacă nu, Rășinari și Ocna Sibiului sunt destul de aprope ca să vă bucurați și de natură și de Festival!

Ieri am ajuns la șnurul spectacolului coregrafic Amor Amores pus în scenă de Gigi Căciuleanu la Opera Națională din Cluj, o bucurie deplină și un privilegiu nespus, cu atât mai mult cu cât premiera spectacolului, mâine, se întâmplă când eu voi fi deja la Sibiu pentru prima zi de FITS și încă nu se știe dacă spectacolul o să ajungă și prin alte orașe.

Am stat cuminte pe scaun și am urmărit cum se construiesc expresii desăvârșite prin detalii din mișcare aparent nesemnificative, urmărind dansul dar și indicațiile scenice, o experiență absolut incredibilă, ca un fel de coregrafie cu subtitrare!

Eu am avut o învățătoare despre care păstrez amintiri frumoase și dragi pentru că doamna Petcu – așa o chema – a fost genul acela de dascăl dăruit cu răbdare și bucuria de a modela niște ființe mici, atât pentru a ne învăța scrisul, cititul și socotitul dar, mai ales, pentru a ne învăța că e important pentru noi să învățăm.

Ieri, însă, am văzut un documentar semnat Nicolas Philibert (interviu aici), oaspete special al TIFF-ului în acest an, despre un dascăl mai minunat decât vă puteți imagina că există. Pentru că, în timp ce învățătorii cei mai buni au format elevi buni, domnul acesta forma oameni buni. Oameni mici, unii chiar foarte mici, copilași de cel mult patru ani, dar nu mai puțin oameni și aflați chiar la vârsta când se formează.

În caz că vă întrebați, Legile lui Murphy funcționează foarte bine și la Cluj. Sâmbătă, în prima zi de Weekend la Castel nu m-am dus cu gândul că merg ieri, de Ziua Copilului, pentru poze și impresii colorate. Din păcate, ieri dimineață, dincolo de geam cerul era mohorât iar asfaltul ud, așa că am presupus că pe domeniul cel frumos de la Bonțida va fi la fel și, prin urmare, nu se vor fi găsit prea mulți amatori de aer liber. Am greșit, normal: ieri au fost mai mulți oameni decât sâmbătă. Mno, pățăști!

Aș fi vrut măcar să pun la lucru camera de 41 MP pe care o are Lumia 1020, telefonul cu care sunt “înarmată” zilele astea, dar ploaia a alungat clujenii care pe unde. Așa că, până la urmă, de Ziua Copilului am făcut lecții multe, am scris și am făcut interviuri cu va urma: doi domni faini pe care o să-i regăsiți curând printre rânduri.

Când eram copii, ne-am dorit, toți, să fim mari, să scăpăm de cicăleala și interdicțiile părinților, să avem voie să nu dormim la prânz și să ne uităm la desene animate până la ce oră vrem noi, să nu mâncăm morcovii din supă dar să nu mai lăsăm nici o urmă de înghețată, ciocolată sau prăjitură!

Și ne-am făcut mari, că timpul nu iartă pe nimeni, și acum ne numim adulți. Și avem, la rândul nostru, copii, pe care îi obligăm să doarmă la prânz sau să se culce la ora fixă seara, care nu au voie să mănânce toată înghețata din lume și, dacă se poate, am prefera să nici nu se mozolească prin toate bălțile și noroaiele, să nu chiulească și să nu răspundă în vreun fel care ar putea fi catalogat drept obraznic!

Mie îmi place să fiu mare. Chiar dacă am chiar mai multe lecții decât în copilărie, și facturi, și responsabilități de om mare, iar faptul că pot să termin o cutie de sorbet (de fructul pasiunii, yummy!) într-o după amiază, lenevind la televizor sau seriale, nu mai înseamnă mare lucru. Însă încerc, pe cât pot, să nu uit că acea copilă ușor timidă, care-și plimba vârful ghetuței prin băltoace, măcar un pic, și căreia îi plăcea mult să spună povești, e încă alături de mine și se uită nedumerită la mine dacă uit de ea!

Ceea ce vă urez și vouă! LA MULȚI ANI de 1 Iunie!

Și, da, ca orice fetiță care se respectă, am târât și eu prin casă, la vremea mea, pantofii cu toc ai mamei!

Pentru mine dansul e expresia artistică desăvârşită. Îţi trebuie un dram de talent ca să pictezi, sculptezi, interpretezi, compui, dar dansul e în natura noastră, toţi ne mişcăm, fiecare trup are o amprentă proprie a mişcării, ticuri, posturi. Nu există bine sau rău decât atunci când rafinezi mişcarea la rang de artă şi poate să-ţi iasă… sau nu!

Guillaume Côté

Anul trecut, Guillaume Côté (Balentul Naţional din Canada) a făcut o coregrafie pe care a şi executat-o, în regia lui Ben Shirinian, un film de două minute, un omagiu adus mişcării şi corpului uman, Lost in Motion:

Ştiu că e abia noiembrie, mai pe final, aşa, dar mie azi mi-au lipsit mânuşile. Şi am avut chef de ceai fierbinte când am ajuns acasă cu mâinile îngheţate (am eu damblaua asta de a mai testa transportul în comun din când în când, drept urmare am stat cam un sfert de oră în staţie la Kogălniceanu pentru un amărât de 85 deşi erau o grămadă de taxiuri în staţie!) şi să mă încolăcesc ca o pisică pe canapea, cu o carte bună într-o mână şi cu ceaiul preferat în cealaltă. Desigur că n-am făcut asta, aveam chestii de lucrat, dar chiar şi-aşa: cam a venit iarna şi, cu paşi mai mici sau mai mari, se apropie şi Crăciunul.

În copilăria mea din vremuri comuniste, Disney era un tărâm de basm şi fantezie. Singurele desene animate pe care le ştiam de la ei au fost Albă ca Zăpada şi Pinocchio, şi le-am iubit pentru că erau perfecte! Sigur, îi mai ştiam pe Pluto şi pe Mickeyv şi chiar am avut un Donald din ăla de plastic pe care l-am măzgălit foarte tare într-o zi, dar universul Disney îmi era limitat la vremea la care ar fi trebuit să mă bucur de el. Aveam, în schimb, Miaunel şi Bălănel, Arabela şi alte personaje ale copilăriei, pe care le-am iubit aşa cum iubesc copiii.

Nu regret că n-am avut prea mult Disney, nu mi-a lipsit, mereu era ceva interesant de făcut în viaţa mea de copil. Dar acum, la maturitate, nu cred că există prea multe jucării de la ei pe care să nu mi le doresc!

Teatrul-dans e una dintre formele mele favorite de exprimare artistică, poate pentru că sunt familiarizată cu el din copilărie (via Raluca Ianegic) sau pentru că mi se pare că am o libertate mai mare, neîngrădită de cuvinte, să-mi imaginez sensurile pe care vreau eu să mi le imaginez din ceea ce se întâmplă pe scenă. Şi am avut bucuria de a vedea spectacole atât de puternice încât n-am fost în stare să vorbesc după ele sau, dimpotrivă, n-am mai putut vorbi decât despre ele!

Iar anul ăsta se anunţă cel puţin trei spectacole de văzut, două la FITS şi unul la Enescu.

De vreo 20 de minute mă tot gândesc cum să formulez chestia asta, în ciuda titlului, cumva, că, da, aparent nişte oameni sunt convinşi că pot să scriu o carte, doar că textul prin care anunţ asta pare, momentan, mai greu de scris decât cartea însăşi! Şi asta pentru că-s atât de încântată dar nu voi ca să mă laud, vorba poetului, ci doar să împărtăşesc o bucurie personală pe blogul personal. Cât de greu poate să fie?! Al naibii de greu!