S-a făcut final de august iar eu n-am simțit mai deloc vara asta, și nu mă refer doar la canicula care ne-a cotropit ci și la relaxare. Lasă că oricum nu sunt genul care știe să-și ia vacanță din aia cu telefonul închis și mail cu autoresponse, și oricum toată lumea care știe cât m-am plimbat vara asta crede că am fost într-o vacanță de aproape trei luni – ceea ce, mă credeți sau ba, chiar nu e cazul, că am prestat piarește și/sau blogosferic pe toate coclaurile pe care am fost.

Mai rău, sunt în urmă cu cititul fiindcă seara, frântă fiind, limita era de cel mult o pagină până să-mi pice tableta din mână, iar eu în mașină nu pot să citesc, fiindcă mi se face rău.

Aşa a fost, printre altele, Nina Cassian. Şi poate că încă mai e, de vreme ce ieri a plecat să locuiască pe o stea. Au curs cerneluri şi pixeli mai degrabă despre iubirile ei decât despre versuri, căci şi-a intersectat viaţa şi gândurile cu celebrităţi literare, de parcă rolul ei ar fi fost de muză, nu de autoare. Eu mă gândesc la Prinţul Miorlau şi la Micul Prinţ. Şi la alte versuri scrise de Nina Cassian care mi-au plăcut mult.

Şi la regrete…

La final de an se fac tot felul de topuri, care mai de care mai inedite. Printre ele, şi cel al cărţilor furate din librării. Pe mine m-a distrat până la lacrimi următorul fragment:

volumul “Fii demn”, de Dan Puric, a fost cea mai furată carte, în anul 2013, din lanţul de librării care aparţine Companiei de Librării Bucureşti, au declarat reprezentanţii companiei – de aici.

Deci oamenii nu ştiau cum pot să fie demni, aşa că au decis să fure cartea care, chipurile, îi învaţă acest lucru. Hai, pe bune, tre’ să recunoaşteţi că e de râs. Mai ales dacă vă spun că printre cele mai furate titluri se află şi cartea lui Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste. Probabil că abia după aia, din carte, au aflat că una dintre cele zece porunci era Să nu furi!

Abia aştept! Şi filmul şi cartea!

A fost o săptămână complicată dar frumoasă, asta cu darurile pentru voi, dar, pentru că meritaţi, iaca, am făcut-o! Aniverarea a doi ani de printreranduri a adus, zilnic, cadouri şi provocări pentru cititori, şi tot ce pot să vă spun că e nu sunt ultimele concursuri aici, pe blog, de anul ăsta, mai urmează cel puţin două! Dar să nu anticipăm! Deocamdată, pentru cei care au aterizat mai târziu pe blog, facem o recapitulare, fiindcă mai puteţi încă să câştigaţi darurile săptămânii aniversare, până duminică, 16 decembrie, inclusiv, după cum urmează:

Primele două cărţi de care îmi pot aminti sunt Căpriorul Biţă şi Motănaşul Tumbă, nu mai ştiu care dintre ele a supravieţuit încercărilor mele artistice, dar ştiu că tata îmi citea, cu seriozitate maximă, următorul text, scris, chipurile, pe coperta 4: Cine va rupe şi va măzgăli această cărticică va primi o maaaare bătăiţăăăă – îmi amintesc perfect uimirea mea la aşa ameninţare serioasă din partea autorilor. Chiar va primi?, întrebam eu şi, desigur, tata mă asigura că da! Acum pot să vă spun că i-am lungit semnificativ mustăţile lui Tumbă şi n-am primit nici o bătăiţă, na!

(La mulţi ani, tata, că-i ziua numelui tău, apropo!)

Un sondaj realizat de Institutul Român de Studii Sociale (IRSS) arată nişte rezultate catastrofale pentru starea naţiunii: peste jumătate din populaţie nu a terminat de citit nici o carte în 2012. Nici măcar una! Una mică, un manual, o carte de poezii sau una de bucate ori măcar o carte cu sfaturi despre cum să nu mai fim atât de inculţi şi de închişi la minte! Nimic.

Poate vouă nu vi se pare atât de dramatic, poate credeţi că-i o ştire de care putem face mişto, precum perlele de la Bac, dar nu e aşa. Cifrele de mai jos vorbesc despre ce şi unde suntem acum şi, ce-i mai grav, despre aspiraţiile noastre.

Peste jumătate din totalul celor intervievaţi (53%) declară că nu au terminat de citit nicio carte în 2012. 21% afirmă că au terminat de citit 1-2 cărţi. 11% au citit, potrivit propriilor declaraţii, 3-4 cărţi, iar 15% dintre repondenţi spun că au citit 5 sau peste 5 cărţi.

Pe categorii de vârstă, datele arată că nu au citit nicio carte 32% dintre cei cu vârstele între 18 şi 30 de ani, 49% dintre cei din segmentul 31 – 55 de ani şi 68% dintre seniorii de peste 55 de ani.

La capitolul 1-2 cărţi citite se înscriu 29% dintre cei din categoria de vârstă 18 – 30 de ani, 25% dintre cei din categoria de vârstă 31 – 55  de ani şi 13% dintre repondenţii de peste 55 de ani.

Cu 3-4 cărţi citite până în prezent, în 2012, se laudă 20% dintre cei până în 30 de ani, 10% dintre cei până în 55 de ani şi 7% dintre cei peste 55 de ani.

Doar 19% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 18 şi 30 de ani, 16% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 31 şi 55 de ani şi 11% dintre repondenţii a căror vârstă depăşeşte 55 de ani s-au înscris la categoria 5 sau peste 5 cărţi citite.

Sondajul a fost realizat pentru TVH 2.0 în perioada 27 septembrie – 3 octombrie 2012, pe un eşantion de 1081 de persoane peste 18 ani, cu o marjă de eroare de +/- 2,9 %

Azi am văzut pe facebook o fotografie cu o carte care ardea, asta:

de aici

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că fotografia cu pricina nu a fost postată de vreun cocalar picat la bac ci de o editură, şi e doar una dintr-o serie cu cărţi distruse. Unele au devenit bărcuţe, altele fluturi de hârtie iar una a fost nemilos “scobită” pentru a deveni casetă de păstrat telefonul.

Toată grozăvia vine ca urmare a unei idei de promovare a editurii cu pricina pe plaja de la Vama Veche, iar cărţile, spun reprezentanţii editurii, nu pot fi comercializate pentru că au “defecte de tipar”. Am întrebat, la telefon, care şi cât de grave erau aceste defecte, dar nu am aflat. E drăguţ că editura şi-a trimis reprezentanţi pe plaja de la Vama Veche, e fain că fac eforturi pentru promovarea cărţilor şi a lecturii, dar, vai!, hai să facem ceva drăguţ din cărţile pe care nu putem noi să le vindem, în sensul distrugerii lor fizice, ei bine, asta nu mai e drăguţ!

Arată-ne ce lucruri frumoase poți face cu paginile unei cărți: origami, decupaje, sau mai bine zis Do It Yourself.  Vei primi o carte surpriză pentru că participi și te înscriem în concurs – iată cum bunele intenţii de promovare a cărţilor dau naştere unor mai puţin bune idei de PR. Sigur, nu e vina editurii că un cetăţean creativ a dat foc la carte, că atâta l-a dus pe el mintea, dar, dincolo de foc, nici “origami sau decupaje” nu sună neapărat mai bine dacă te gândeşti la soarta cărţilor.

Poate, aşa cum a comentat cineva pe FB la poza cu pricina, se puteau dona, se puteau recicla – nu pot să comentez asta pentru că, aşa cum am spus, nu ştiu cât de grave erau greşelile de tipar. Poate se putea face un colaj. Sau un perete, un iglu, ca-n poza de mai jos, sau altceva.

Sigur, asta n-o să afecteze vânzările editurii, mai ales că au titluri ok şi o politică bine implementată de reduceri la preţuri. Dar când o editura organizează o campanie în care cărţile de citit devin cărţi de joc, nu e de bine. Nu pot decât să sper că greşelile alea de tipar erau atât de grave încât cărţile chiar nu se puteau citi, altfel cel puţin o bibliotecă suspină acum.

PS Şi replica, în comentarii, a reprezentanţilor editurii. Ziceţi voi dacă acum e mai ok (sau nu) ideea lor de promovare:

Noi nu am ars cartile si nici nu am incurajat distrugerea lor lipsita de sens. Cartile respective, cu zeci de pagini lipsa, erori de tipar, pagini netaiate, nu pot fi citite in adevaratul sens. Sa le dam „copiilor sarmani??? ar insemna ca le dam resturi. Preferam sa le dam carti intregi, bune de citit.

Aşa cum am promis, recomandările voastre au intrat pe lista de lectură iar acum vă povestesc de una dinre cele două, respectiv Căpitanii nisipurilor, roman scris de Jorge Amado, unul dintre cei mai cunoscuţi autori brazilieni. Volumul este publicat de editura Univers iar eu l-am primit prin amabilitatea reprezentaţilor editurii, cărora le şi mulţumesc pe această cale.

Pedro Glonţ, Cotoi, Vrăjitorul, Viaţă, Râpă, Şchiopu, Acadea sunt liderii unuii grup de aproximativ 100 de copii cu vârste între şapte şi 15 ani, toţi băieţi, care-şi duc viaţa pe străzile din Bahia, în Brazlia anilor ’30, întreţinându-se din mici jafuri, jocuri ilegale de cărţi şi joburi mai mult sau mai puţin ilegale.

Cartea surprinde şi urmăreşte existenţa acestor copii-bărbaţi care par că-şi fac viaţa după bunul plac dar, de fapt, sunt siliţi să trăiască la marginea societăţii şi a oraşului, dispreţuiţi de majoritatea locuitorilor “respectabili” şi cu prea puţini adulţi care-şi bat capul să-i înţeleagă: libertatea lor se sfârşeşte acolo unde începe dispreţul, teama şi indiferenţa celorlalţi faţă de ei.

Deşi poartă cuţite, vorbesc dur, se bat (capoeira), dacă e cazul, iar sexul nu are secrete pentru ei, Căpitanii nispipurilor au un cod al onoarei pe care îl respectă, au sentimente, temeri, speranţe şi, mai presus de orice, dorinţa de a fi acceptaţi şi iubiţi. Pentru că asta nu se întâmplă, unii dintre ei înlocuiesc sau răspund acestei nevoi cu altele: religie,  sete de răzbunare, amor fizic şi altele.

Mi-a plăcut mult cartea pentru tabloul viu pe care-l face Bahiei folosind culori şi umbre deopotrivă, fără ca acţiunea să aibă început şi sfârşit (începe când Căpitanii încep să fie percepuţi ca o problemă în ziarul local şi se sfârşeşte când eroii principali îşi găsesc câte un drum sau sfârşitul), dar cu un stil care o face greu de lăsat din mână, fiindcă, cumva, prinzi drag de protagonişti. Într-o anumită măsură, Căpitanii nisipurilor mi-a adus aminte de Peter Pan şi Copiii Pierduţi. Şi, da, Wendy există, de asemenea şi în cartea despre care vorbim, o cheamă Dora.

Există şi o ecranizare recentă, Capitães da Areia, dar cum nu cred că o să ajungă şi la noi, nu rămâne decât să-l căutaţi pe net, dimpreună cu subtitrarea, fiindcă filmul e în portugheză. Şi dacă nu, citiţi cartea. De fapt, ştiţi ce? Citiţi cartea oricum, pentru că o să vă amintească de vârsta aia în care am fi vrut, oricare dintre noi, să fim adulţi şi să facem orice vrem, oricând vrem. Acum ştim deja mai bine că nu e chiar aşa…

Când am primit Sanctus de la Editura All, am pufnit întrucâtva superior cu gândul la tristul cod al lui Da Vinci scris de Dan Brown, carte care mi s-a părut muuuuult prea comercială, lipsită de substanţă şi de veleităţi scriitoriceşti. Fiindcă e scrisă fără patimă şi fără drag de cititor însă cu gândul la drepturile ecranizării, probabil.

Am zâmbit, de asemenea, ironic, când am găsit în carte un cartonaş perforat, de pus pe clanţă în afara uşii, pe care scria “Nu mă deranja. Citesc Sanctus” – să mă ierţi, Loredana, pentru aroganţă! Dar când am terminat cartea, aş fi vrut să pun semnul pe o uşă iar domnul Sony să fi ştiut să citească şi să nu mă bârâie la cap în timp ce eu savuram romanul lui Simon Toyne.

Mi-a plăcut foarte mult, în primul rând pentru că e bine scrisă, documentată, are ritm iar personajele evoluează de-a lungul cărţii, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmplă în cărţile de acţiune deoarce caracterele par a nu fi deloc afectate de acţiunea prin care îi pune autorul să treacă.

Sanctus, în caz că mai e cineva care nu ştie, e prima parte a unei trilogii ce tratează un subiect vechi de când lumea, respectiv fundamentele religiei creştine, lucrurile în care societatea ne educă să credem. Totuşi, e departe de a fi un roman istoric, nicidecum, e un roman de acţiune, cu acţiune. În engleză i-ar zice thriller, cred, dar prefer să nu folosesc termenul, fiindcă ar fi “de groază”, şi nu e cazul aici.

Pentru cartea asta mi-am luat o zi liberă în mijlocul săptămânii, iar pentru că e atât de bine scrisă (fiindcă la o carte nu e vorba doar de subiect ci şi de firul narativ, de vorbe şi, nu în ultimul rând, de traducere!), m-am abţinut – cu greu, ce-i drept! – să nu trişez şi să nu mă uit la finele cărţii pentru a-i descoperi cheia.

Acţiunea se petrece în Ruina, un oraş vechi din Turcia, legat de multe civilizaţii, un oraş creat în jurul unui munte ce adăpăsteşte Citadela şi loc de pelerinaj pentru mii şi mii de turişti. În Citadela funcţionează, de când lumea, un ordin religios, Sanctus, protectorul textului original al Bibliei şi al Sacrementului. Nimeni nu intră şi nu iese din Citadelă, nu poate fi vizitată, iar secretul ei e bine păzit… până într-o zi, când sinuciderea, publică, a unuia dintre călugări porneşte acţiunea cărţii.

Samuel, călugărul, moare, aşadar, în condiţii misterioase. Cei din Citatelă se luptă să-şi apere secretul cu orice preţ, dar sora lui Samuel, Liv, vrea să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat fratelui ei şi porneşte pe urmele mesajului trimis de acesta după moartea sa.

Ce descoperă Liv vă las pe voi să descoperiţi fiindcă Editura All mi-a dat pentru voi un volum Sanctus cu autograful autorului pe care vă invit să-l câştigaţi. Pentru asta, vreau de la voi o recomandare de carte din Strada Ficţiunii. Cu motivaţie cu tot! Şi promit să iau cartea, s-o citesc şi s-o recenzez, aşa cum am mai făcut aici. Fiindcă cititul, se ştie, e obicei sănătos!

Şi ca să avem şi cireasă pe tort, mâine public un interviu cu Simon Toyne, autorul, pe care am avut plăcerea să- cunosc şi să-l iau la întrebări vinerea ce tocmai a trecut. Odată cu interviul, aflăm şi cine a câştigat.  Deal?

N-am ezitat nici o secundă să spun “da!”, când m-a întrebat Cristina Bazavan dacă vreau să mă alătur ei în campania Citeşti şi dăruieşti iniţiată de Editura All, şi asta nu doar pentru că n-aş refuza-o pe Cristina sau pentru că îi am “colegi” de citit pe cei trei Cristiani, China, Şuţu şi Manafu, ci pentru că e o idee foarte foarte faină!

Pe scurt, postul ăsta pe care tocmai îl citiţi valorează deja cinci cărţi pentru copiii din asociaţia Up Down, care are în grijă familiile şi copiii cu sindrom Down, şi fiecare comentariu la acest post înseamnă o carte în plus pentru copii. Aşa că… aţi înţeles ce aveţi de făcut :)

Şi acum, să vă spun ce-am citit.

***

Mi-am ales două cărţi, ambele din colecţia Strada Ficţiunii (adorabil acest concept şi dificilă alegerea mea, le-aş fi ales… pe toate!): Insomnia şi Mă sinucid altă dată. Cum, însă, în această campanie, nu vă pot povesti decât de una dintre cărţi (promit să scriu şi de cealaltă, totuşi), am ales-o pe a doua, fiindcă, în ciuda titlului, recenziile spun că e plină de umor, iar eu aveam nevoie de aşa ceva ca să-mi mut mintea de la dintele netrebnic. Booon!

Pe scurt, istoria, povestită la persoana întâi, e aşa: Geri are un nume nefericit, o mamă defectă la cap, o familie plină de mătuşi defecte la cap care o freacă la melodie cu privire la jobul ei, la situaţia matrimonială şi la a fi în rândul lumii. De altfel, după o matură şi haioasă inventariere, eroina decide că are probleme “în trei domenii mari şi late: 1. viaţa amoroasă, 2. viaţa profesională, 3. alte zone ale vieţii” şi decide să-şi încheie socotelile cu lumea. Şi pentru că e Fecioară, totul e plănuit până la cele mai mici detalii, începând prin a scrie şi expedia multe scrisori în care spune destinatarilor tot ce crede cu adevărat despre ei. Auch!

Ar putea părea dramatic dacă totul n-ar fi condimentat cu un umor nebun. Adică nu doar că am zâmbit pe alocuri ci chiar am râs. Geri îşi aminteşte întâmplări din copilărie pe care mama ei i le scoate pe nas chiar şi azi, dimpreună cu criticarea înfăţişării jobului, relaţiilor, ce să mai!, a întregii ei existenţe. Cu siguranţă, o mamă de genul ăsta e suficientă pentru a motiva o decizie de sinucidere. Dar pentru Geri asta nu e tot, nu!

Povestea continuă cu eşecurile amoroase, chestii care chiar se întâmplă: un iubit ok dar foarte dezordonat şi îngălat care, după ce ea îi dă papucii (din acest motiv), se cuplează cu prietena ei cea mai bună şi scapă de obiceiurile rele, tipi cunoscuţi online care se dovedeau altceva decât ceea ce pretindeau că sunt şi, în fine, Ole, un dentist care părea perfect, dar care a părăsit-o pentru “exa” la scurt timp după ce se cuplaseră. Dezolant, nu?

În fine, de parcă familia şi viaţa amoroasă nu erau suficient de nefericite, Geri îşi pierde şi jobulm iar eroina decide că singura şi cea mai fericită variantă e sinuciderea, una pregătită minuţios, până la cele mai mici detalii. Şi cu toate acestea, ceva merge greşit, iar sinuciderea ei ajunge să fie doar o tentativă nereuşită şi acum trebuie să dea cu ochii de toţi cei cărora le-a trimis scrisorile de adio…

***

Mi-a plăcut cartea şi cum o carte ce vorbeşte despre motivele şi pregătirea unei sinucideri, despre scrisori pline de secrete şi de adevăruri, reuşeşte să fie amuzantă dar şi să te facă să zâmbeşti amar pe alocuri. Sincer, şi pe mine mă scot din sărite judecăţile de valoare ale celor mai în vârstă care pur şi simplu ştiu ei mai bine ce-i cu viaţa ta şi, mai ales, cum ar trebui să fie, şi aud, mult prea des, despre oameni nefericiţi la job sau despre nerealizări la capitolul Amor. Probabil că, dacă ar fi să fim oneşti, mai toţi ar trebui să ne punem “It’s complicated” la status…

… ceea ce nu facem, nu? Şi nici nu mărturisim celor din jur TOT ce credem noi despre ei. Chiar aşa, cum ar fi?! :)

Fireşte, faptul că nu ne iese totul perfect în viaţă, nu e, nu trebuie să fie niciodată, un motiv să renunţăm, nu atâta timp cât ne rămân capacitatea de a ne lua, noi înşine, pe noi, peste picior aka umor şi autoironie, şi prieteni care sunt cu adevărat prieteni. De sinucis, vedeţi bine, putem şi altă dată! :)