Da! Turneul lui Peter Gabriel, Back to Front, face  oprire şi la Bucureşti, pe 8 mai. Taman când mă gândeam că ar trebui să mă mobilizez cumva şi să merg pe undeva prin Europa ca să văd şi eu concertul ăsta, fiindcă, spun prietenii care l-au văzut, şi, în general, oricine l-a văzut, că e demenţial!

Nu c-aş fi avut nevoie de asigurări suplimentare. E unul din favoriţii mei!

Aveţi mai jos detalii din comunicatul celor de la EMAGIC:

Cu siguranță, prezența la concerte live se numără printre obiceiurile mele sănătoase, fiindcă cele mai multe dintre aceste evenimente sunt experiențe care te încarcă cu o minunată energie pozitivă. Ășa a fost și concertul pe care l-a susținut Patrice aseară la festivalul Plai.

Frigul și ploaia de ieri n-au ajutat prea mult la cheful de concert, însă Maia Vidal, artistul rezident la Plai și, mai alex, Vieux Farka Toure, un artist din Mali cu un sound special – căutați și ascultați că nu vă zic de rău. După o pauză nu prea lungă pentru un scurt sound check, pe scena Plai a apărut Patrice, probabil cel mai așteptat artist de la această ediție a festivalului, asta cu toate că a fost aici și anul trecut. Sau poate tocmai de-aia!

În liceu, cel puţin în primul an, eram mare fan Depeche Mode. Mă îmbrăcam corespunzător, cu maletă, blugi evazaţi şi ciocate, aveam postere cu cei patru (Alan, Dave, Martin şi Andy) pe pereţii camerei, ştiam pe de rost cea mai mare parte a versurilor de pe orice album Best of DM şi făceam filosofie pe marginea lor. Aş fi mers chiar şi la depeşotecă, dacă m-ar fi lăsat ai mei!

Ulterior, şi chiar destul de rapid, am virat-o spre rock, întâi oldies, apoi cel mai din zilele noastre, şi pe-acolo mă învârt şi acum, nu că n-aş asculta orice, indiferent de stil, atâta vreme cât mie îmi gâdilă plăcut auzul. Totuşi, am aşa, o nostalgie când ascult piesele primei trupe al cărei fan declarat şi convins am fost: Depeche Mode. Mă rog, mai degrabă piesele mai vechi. Încă le ştiu versurile :)

Veşti bune! Sting revine la Bucureşti pe 31 iulie într-un concert parte din turneul mondial Back To Bass început în toamna lui 2011 şi care propune o serie dintre cele mai cunoscute cântece ale britanicului, atât din perioada Police cât şi din cea solo.

Formula din acest turneu îl propune pe Sting alături de o trupă formată din Dominic Miller (chitară), David Sancious (clape), Vinnie Colaiuta (tobe), Peter Tickell (vioară electrică), and Jo Lawry (vocal), un spectacol electrizant, fără îndoială, dacă citim recenziile, dar care are intimitatea unui unplugged. Un concert de săli mici mai degrabă decât unul de stadion (la noi concertul are loc la Romexpo)

Pentru că Festivalul Toamna Orădeană a început deja, chiar dacă eu nu sunt încă acolo (abia luni o să ajung), nu înseamnă că nu am ce să spune, de la faţa locului. Abia aştept să vă aduc şi eu poveşti de la festival, alături de Cosmote, partenerul printrerânduri pentru acest eveniment, însă, până atunci, m-a ajutat Alina Gâdoiu, căreia îi şi mulţumesc foarte tare pentru guest-post-ul ei! Mie mi-a plăcut mult cum a scris, şi sper să vă placă şi vouă! Lectură plăcută!

Am aşteptat cu nerăbdare acest al treilea concert al lui Leonard Cohen în România – probabil şi ultimul, dacă e să luăm în considerare vârsta-i înaintată – şi nu am fost dezamăgită decât, poate, puţin, la final, fiindcă nu a cântat “tradiţionalul” Closing Time, cântecul meu preferat din repertoriul maestrului.

Ca de obicei, concertul a început la fix, Mr. Cohen nu a întârziat, spre deosebire de publicul său – nu o să pricep niciodată de ce spectatorul român nu învaţă odată să respecte artiştii şi pe ceilalţi spectatori! Am reuşit să ignor foiala, totuşi, chiar dacă în faţa mea (am stat în primul rând) s-au găsit mereu nişte unii care să treacă, eventual să se şi oprească preţ de o fotografie. Cine mănâncă hot dog la un concert Leonard Cohen?!

La 19 ani Dolores, mezina unui familii catolice cu şapte copii, un tată cam zaza şi o mamă care muncea să-i ţină pe toţi s-a dus să dea o probă pentru a deveni solista The Cranberries şi… a luat proba!

Au urmat 13 ani de succes mondial, milioane de albume vândute, mulţi bani câştigaţi, interviuri şi turnee, unul dupa altul, o viata la care multi viseaza dar prea puţini ştiu că, odată ajuns acolo, sus, nu-ţi mai aparţii şi e extrem de uşor s-o iei razna. În 2003 povestea The Cranberries părea a fi la final, fiecare dintre membrii trupei implicându-se în diverse proiecte solo, iar luminile se stingeau, rând pe rând.

Şi a fost şi concertul Red Hot Chili Peppers în România, primul de pe noua Arenă Naţională, şi a fost bine, cu super atmosferă, fără înghesuială, fără aglomeraţie! Nu ştiu cum au făcut organizatorii că, pe oricine am întrebat, a intrat fără coadă la porţi, fără nervi, fără probleme. Eu am stat în tribuna şi acolo barul a fost pe cash, cu cozi mai mult decât decente.

De auzit s-a auzit bine, mai rău la început, cu nişte efecte dubioase pe vocea solistului – niţel înfundat, parcă, oricum, neclar la vorbe! – dar ulterior a fost bine. Oricum nu m-am dus ca să ascult muzică de pe un CD ci să asist şi să particip la un eveniment: senzaţia aia de live nu se compară, oricum, cu nimic, iar zecile de mii de spectatori de aseară au făcut ca atmosfera să fie cu adevărat specială.

Da, Red Hot Chilli Peppers trece cu turneul mondial, I’m With You, şi pe la noi, prin frumoasa ţară, iar surse din piaţa autohtonă de concerte confirmă lucrul ăsta. Totuşi, e bine să ştiţi că în lumea asta nu e oficial până nu e… oficial, cu comunicat de la promoter şi/sau band.

Later edit:  e oficial.

Concertul va avea loc pe National Arena, pe 31 august, între concertele de la Zagreb şi Sofia, şi e organizat de acelaşi promoter care i-a adus, anul acesta, printre alţii, pe Roxette, Sting sau Mika. Biletele vor fi puse în vânzare pe 12 decembrie, pe myticket.ro şi probabil că cel mai scump nu va trece de 100 de euro.

I’m With You este al zecelea album al trupei, primul extras pe single e “The Adventures of Rain Dance Maggie” care a ajuns pe locul 1 topurile din SUAşi Canada, iar al doilea e Monarchy of Roses – piesă care apare şi în spotul pentru Nissan Elgrande. O premieră, dacă nu greşesc, întrucât RHCP s-au ţinut departe de chestii comerciale, neacceptând să apară nici în Glee ori la American Idol.

Cu legătură, şi pentru că nu mă pot abţine, pentru că am văzut săptămâna trecută asta:

ţin să spun că m-am săturat de “se pare”, “am auzit”, “se zvoneşte” în locurile ce pretind că oferă informaţii. Adică lucruri certe! Eu înţeleg febra lui “am dat primul”, dar industria asta se cheamă jurnalism nu zvonism…

NB Acest articol este scris de Anne-Marie Chelariu, corespondent printre rânduri la concertul Duke Ellington Orchestra ce a avut loc joi seara la Bucureşti. Enjoy!

În timp ce scriu asta curge pe fundal In a sentimental mood, singura piesă pe care nu au cântat-o cei din Duke Ellington Orchestra vineri seară la Bucureşti. În rest a fost un concert care m-a dus într-o călătorie frumoasă. Piesă după piesă, parcă toate urmăreau un fir de film şi se potriveau cu imaginile derulate în mintea mea cât ascultam cu ochii închişi.

S-o luăm cu începutul. Sala Palatului, la ora 20:00, nu e foarte plină. M-am întristat un pic că erau prea puţini tineri în public, că la aşa un concert şi la asemenea moştenire de talent n-au fost mai mulţi interesaţi să asiste. Pe rândul din faţă, un tânăr cam de vârsta mea se uita nerăbdător când la ceas, când la scena încă goală. Venise neînsoţit şi m-am gândit dacă a fost în aceeaşi situaţie ca şi mine: prietenii lui ascultă alt gen de muzică şi a preferat să îşi ofere experienţa asta muzicală nederanjat de reacţii nepotrivite.

Organizatorii (Events) au spus că la 20:30 va începe cântarea. Aşa a fost. Membrii orchestrei au intrat în aplauze timide şi şi-au ocupat locurile. Tânărul din faţa mea aplaudă cu fervoare. Paul Mercer (nepotul jazz-man-ului căruia îi dedică Orchestra concerte tribut) salută publicul şi spune că se află a treia oară la Bucureşti. Înainte să dea drumul primei piese rosteşte „Welcome to the family!??? şi începe binecunoscutul Take the A train. Piesa te prinde încă de la început şi începi să dai din picior sau din cap, aproape insensizabil.

Paul Mercer este, pe lângă un pianist de excepţie, şi-un maestru de ceremonii de excepţie. Din public se simte că e liantul orchestrei, că ştie poveştile tuturor, momentele în care au emoţii, clipele în care trebuie să nu intervină şi să lase instrumentul său în surdină pentru ca cel de la microfon să dea frâu suitei de sunete groovy. „We actualy take the A train daily, because we have such a train in New York City???, ne împărtăşeşte înainte să prezinte cea de-a doua piesă, The Cotton Club Stop, piesă care l-a făcut pe Duke Ellington faimos în 1928.

Un festin audio. Instrumentiştii se perindau cu rândul prin faţa microfonului. Oh, those cats! Cum străluceau instrumentele, cum ieşeau sunetele, cum se auzeau încurajările celorlalţi membri din orchestră! Luminile cădeau aşa cum trebuiau să cadă, noi băteam din degete, ciocănelele pianului vorbeau cu bassul, toba, trompeta, trombonul.

Au urmat The Mooch, The Black and Tan Fantasy (cu probabil cel mai jucăuş solo de trompetă a lui Lou Sollof), Harlem Airshaft din 1938 (prezentat de Paul Mercer ca fiind un dancehall indie groove), o demonstraţie de piesă 2 in1 (tot de la Paul am aflat că marelui Duke îi plăcea uneori să cânte câte trei, patru piese fără întrerupere şi fără să sesizezi trecerea dintre acestea). După Caravan (care a început cu un solo antrenant marca Dave Gibson) am trecut la partea mai slow a serii şi aşa a început Sophisticated Lady. Luminile au scăzut în intensitate şi am picotit în visare cu C-Jam Blues (prezentat ca un exerceţiu bun de jazz pentru începători), Satin Doll (dedicate for the lovely ladies in the house) şi Diminuendo and Crescendo in Blue (piesa care l-a făcut din nou popular pe Duke Ellington în 1956).

Am simţit că se apropie finalul după ce ne-am amuzat cu Jack the Bear în interpretarea contrabasistului Hassan Ash-Shakur (“Funny cat, great bass player!???) care ne-a cântat şi binecunoscuta arie a Panterei Roz, dar şi These boots are made for walking (care doar la contrabas sună excelent!). Ultima piesă a fost Cotton Tail, adică “cearta??? dintre cei doi iepuri, o “gâlceavă??? intrumentală între saxofonişti.

That`s all, folks! şi au urmat mulţumirile. Ne-am ridicat în picioare. Nu fluiera nimeni şi parcă nu îndrăzneam să cerem bis datorită respectului pe care-l impuneau cei de pe scenă. Dacă ei au spus că mai au un singur cântec şi asta a fost, păi asta a fost. Ne-au fericit totuşi cu o ultimă piesă, It don`t mean a thing (if you ain`t got that swing), sigur o ştiţi şi voi, a fost reinterpretată în diverse moduri până în zilele noastre.

Au fost două ore în care am zâmbit încontinuu. Două ore în care am mai închis ochii, doar ca să las filmul să curgă. Două ore în care singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Oare cum ar fi fost să fi trăit în anii de glorie a lui Duke Ellington, în anii jazz-ului pe stradă, în Cotton Club, în anii în care these cats puteau fi ascultaţi pe bandă sau în barurile din New York, Harlem sau New Orleans.

Mulţumesc, Anne-Marie, pentru poveste, chiar m-am plimbat un pic prin New Orleans cu ocazia asta, fiindca am reascultat şi eu câteva dintre piesele marelui Duke!