De vreo zece ani sau mai bine, verile mele sunt festivaliere. Lasă că e cu treabă, că-mi iubesc jobul, dar cel mai fabulos lucru la asemenea manifestări ar fi taman oamenii. Cei din echipe, cei care revin an de an, ediție de ediție, localnicii, voluntarii, gazdele. Nu cred că e festival cu oarece tradiție care să nu aibă un nucleu de oameni care se văd și revăd mai ales cu acest prilej.

În premieră absolută, proiecție specială, unica, deocamdată pe un mare ecran, am fost regalați aseară cu ???încă un film despre comunism???, ca să fiu folosesc o sintagmă prea-iubită de unii cronicari de film. Doar că, deși apucăturile de grandomanie maniacală prezente în film sunt recognoscibile de oricine a trăit ori și-a bătut capul să se documenteze cu un minim de responsabilitate în legătură cu vremurile epocii de aur în frumoasa Românie, filmul surprinde – cu nesfârșit umor absurd – ipocrizia vremurilor și a oamenilor, de asemenea.

Mi-a plăcut la nebunie că e o comedie despre vremurile de tristă amintire fiindcă eu cred cu tărie că umorul te ajută să înțelegi si să depășești mai bine – ca generație (generații) – epoca aia. Iar noi avem MARE nevoie să acceptăm că s-a terminat comunismul și că e cazul să depășim mentalitățile din vremurile alea!

Aseară am fost să văd Aferim!, cel mai nou film semnat Radu Jude și produs de Ada Solomon, taman întors de la Berlin cu Ursul de Argint pentru regie, ceea ce nu e fix puțin lucru. Ursul n-a venit, cred ca încă se adaptează la realitățile autohtone și, oricum, probabil are multe de discutat cu Ursul ălălalt, luat de Poziția Copilului!

Aferim! e alb-negru în teorie, dar, de fapt, are mai mult de cincizeci de nuanțe de gri, ceea ce, de altfel, îl și face foarte (da’ foarte!) frumos la imagine. La sunet s-ar mai putea lucra, zic, căci pe alocuri limbajul Țării Românești de la 1835 e destul de greu de bunghit, dar posibil să fie de vină și sala.

Astăzi au fost anunțate nominalizările la Oscar și cum blogul ăsta are o tradiție în a le publica foarte repede, dar și pentru că știu că sunteți curioși, iată-le, fără multe alte introduceri. Cei care le-au anunțat au fost regizorii Alfonso Cuarón, J.J. Abrams, alaturi de Chris Pine și Cheryl Boone Isaacs.

Voi reveni curând cu detalii despre ceremonie și despre gazda premiilor din acest an, Neil Patrick Harris, de la care există niște așteptări foarte mari, pentru că predecesoarea lui, Ellen DeGeneres, a făcut o treabă grozavă!

Pe Neil îl știți din How I Met Your Mother, filmele cu ștrumfi sau din mai recentul Gone Girl. În plus, are niște Tony deci n-are cum s-o dea în bară. Sper!

Nu mă dau în vânt după ecranizări (Pe aripile vântului ar fi prima într-un top personal al celor bine făcute), dar pe asta am vrut s-o văd. Pentru că mi-a plăcut mult cartea și pentru că eram curioasă cum au văzut-o alții. M-am dus, deci, să văd Parfumul cu scepticismul și rezerva cu care mă duc să văd/citesc/ascult orice chestie ???la modă???.

Și tot așa, cu scepticism, am încercat să privesc și amestecul amețitor de imagini ce descriau mirosul din piața de pește (da, știu cum ???sună??? asta), felul în care s-a născut Jean-Baptiste și adulmecarea fără nesaț a lumii abia descoperite.

Asta din titlu e o vorbă pe care o avea și probabil încă o are unul din managerii cu care am lucrat în presă. Zicea asta când eu sau colegul de la Marketing ceream bugete pentru vreo campanie. Că, na, oricâta creativitate ai în traista cu care te prezinți de-acasă, niște buget, acolo, tot iți trebuie ca să faci o campanie. Sigur, provocarea de a face lucruri memorabile cu buget mic e cel mai bun exercițiu pentru antrenarea creativității. Fiindcă, nu-i așa, cu bani poate oricine!

La asta mă gândeam ieri, la workshopul susținut n cadrul Comedy Cluj, de Liviu Neagoe, creativul șef de la Good Hands, o companie care se ocupă de crearea vizualurilor pentru promovare de film: trailere și postere.

În caz că vă întrebați, Legile lui Murphy funcționează foarte bine și la Cluj. Sâmbătă, în prima zi de Weekend la Castel nu m-am dus cu gândul că merg ieri, de Ziua Copilului, pentru poze și impresii colorate. Din păcate, ieri dimineață, dincolo de geam cerul era mohorât iar asfaltul ud, așa că am presupus că pe domeniul cel frumos de la Bonțida va fi la fel și, prin urmare, nu se vor fi găsit prea mulți amatori de aer liber. Am greșit, normal: ieri au fost mai mulți oameni decât sâmbătă. Mno, pățăști!

Aș fi vrut măcar să pun la lucru camera de 41 MP pe care o are Lumia 1020, telefonul cu care sunt “înarmată” zilele astea, dar ploaia a alungat clujenii care pe unde. Așa că, până la urmă, de Ziua Copilului am făcut lecții multe, am scris și am făcut interviuri cu va urma: doi domni faini pe care o să-i regăsiți curând printre rânduri.

Din start mărturisesc onest că voi fi extrem de subiectivă scriind despre Spuma zilelor, pentru că povestea lui Vian, cea după care s-a făcut filmul, este una dintre cărțile mele favorite. Cu toate că, tocmai pentru motivul ăsta, puteți să mă credeți pe cuvânt, fiindcă dacă regizorul, Michael Gondry, ar fi luat-o pe vreo arătură aș fi fost cu atât mai supărată!

Spuma zilelor e o carte care poate să nu-ți placă și s-o cataloghezi drept o aiureală fantezistă sau e o carte de care te poți îndrăgosti, iar în cazul ăsta nu e, așa, o inflamare, ci o pasiune nebună și durabilă. Eu am descoperit-o târziu, mulțumită lui C., teribil de surprins că această carte și cu mine nu ne-am intersectat până la momentul respectiv.

Cartea a apărut la Ed. Univers

Discuția se întâmpla pe o terasă de pe pietonala sibiană și, după ce s-a terminat, m-am dus cuminte la librărie și mi-am cumpărat cartea. N-am citit-o imediat, și nici n-am iubit-o de la prima lectură a primului capitol. Pesemne trebuia o stare de iubire. Dar când am revenit la ea (am mare încredere în recomandările lui C.), brazdele pe care voiosul plugar le trage cu o furculiță în dulceața de caise m-au sedus atât de profund încă n-am lăsat cartea din mână până când n-am întors ultima pagină.

Mie îmi place să merg cu trenul. Țăcănitul ala, drumul de fier, cele două șine paralele, ideea de călătorit, cunoscut oameni noi și, firește, gândul bun de a ajunge la destinație, toate astea la un loc au darul de a mă binedispune. Și nici nu eram – până acum – genul care să se plângă, mă rog, nu prea mult, de serviciile CFR-ului. Ba chiar i-am lăudat, acu’ vreun an, când am descoperit serviciul lor de cumpărat bilete online… și reducerile aferente.

Călătoria de ieri până azi pentru a ajunge dintr-un oraș din România în alt oraș din România, și nici măcar (d)în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, m-a făcut să mi se ia. Dincolo de orarul mizerabil care îl făce pe tren să plece la șase jumate din București si să ajungă la patru dimineața în Cluj, făcând astfel aproape inutile vagoanele de dormit și cușetele, că cine se culcă la ora șase jumate?!, vagonul de clasa întâi era de pe vremea lui Pazvante*, înghesuit, mizer, cu spațiu pentru bagaje doar cât să încapă o poșetă de pisi și geanta adibas a vreunui navetist (așa că trollerele au stat pe hol), cu buda defectă, fără priză și cu un “coș” de gunoi care a cedat și s-a răsturnat cu curu’n sus înainte să ajungem la Ploiești. Fără să fie atins. Vagon restaurant nu există, că pe lângă cele 12 vagoane deja existente încă unul era prea mult!

Am văzut mai multe filme decât de obicei în ultima lună, mai ales că se pregătesc şi Oscarurile şi îmi place să am emoţii pentru favoriţi… şi cum aş putea altfel decât văzând filmele?! Dar filmul de care vorbesc acum nu e un film de Oscar, nici nu a fost gândit în termenii ăştia, chiar dacă are o distribuţie demnă de premiul pentru Cel mai bun actor. De altfel, fiecare dintre cei patru protagonişti, dar şi personajul feminin, au cel puţin câte un Oscar.

Vorbesc, desigur, de Last Vegas, un film care îi are în rolurile principale pe Michael Douglas, Robert de Niro, Kevin Kleine şi Morgan Freeman, secondaţi de Mary Steenburgen.