Prietenie

Babele sunt vecinele mele, uşă-n uşă cu mine de când am apartamentul, şi le zic cu drag aşa. Una e înaltă, uscată, mai plângăreaţă, mai răutăcioasă şi se descurcă un pic mai bine din pensie. Ailaltă are diabet, e supraponderală, săracă şi, deşi are motive mai multe să se plângă, n-o face. Nu-mi cere niciodată nimic şi chiar se sfieşte să primească atunci când îi dau eu una-alta.

Sunt împreună de aproape 50 de ani, cam de când e blocul, zilnic la cafea, o vorbă, o bârfă, şi amândouă au depăşit bine opt decenii de viaţă. Nici una n-are copii, doar câte un nepot şi o nepoată cărora, cred, le-au şi lăsat apartamentele, şi amândouă sunt văduve de mulţi ani.

Îmi place să le aud, de pe palier, Fată! Ce faci? Eşti bine? Hai la o cafea – asta e cea mai “avută”, doamna Viorica. De obicei, însă, cafeaua se bea la cealaltă, împreună cu vecina numărul 3, uneori şi cu vecina numărul 4, pe care nici nu ştiu cum o cheamă. Cafeaua asta e un pretext de multe ori, că nici nu-şi fac! Ideea e să mai vorbască niţel de ce se întâmplă prin lume, de politică, de vedete, de serialele la care sunt abonate.

Mi-s dragi, mai mult cea mai săracă, doamna Lenuţa, fiindcă prefer oamenii pozitivi, nu pe cei care se plâng de toate şi de orice. Îmi trebuie pretexte serioase ca s-o fac să primească ceva, nu pentru c-ar fi orgolioasă ci pentru că pur şi simplu are atâta bun simţ şi se jenează. Stă cu uşa deschisă mai tot timpul, ca o invitaţie. Una pe care, de altfel, domnul Sony o onorează destul de des: Afurisitule! Iar ai venit în vizită? Ruxăndrica, vezi că a fugit cotoiul la mine! Frumosule! N-are baba ce să-ţi dea!

Înainte să plec la festivaluri, doamna Viorica s-a internat la spital. Mereu se plânge de oaresce dureri, cred că de fapt suferă de lipsă de atenţie. Îi place să meargă pe la spitale fiindcă a fost asistentă medicală şi i se pare că are parte de vreo atenţie specială. Fireşte, însă, toţi medicii cu care a lucrat ea sunt fie duşi, fie pensionaţi, nu mai cunoaşte pe nimeni şi nimeni n-o mai cunoaşte pe ea. A venit acasă, cât am fost eu plecată, doar vreo trei zile, după care au internat-o iar. Nu e bine.

Astă seară, când veneam acasă, am văzut uşa deschisă la ea şi am intrat să văd ce se petrece. Doamna Viorica a venit de la spital doar pentru ca mâine să se interneze la altul: a prins o infecţie nozocomială. Cealaltă era acolo şi, alături de ea, pe canapea, palidă ca o stafie, bolnava. N-am văzut-o niciodată nevopsită, nearanjată cât de cât; am avut un şoc. Arăta ca de pe altă lume. Dar nu asta m-a impresionat ci grija celeilalte.

Cu bunul simţ al omului simplu, chiar şi după cinci decenii de prietenie, doamna Lenuţa stătea doar pe marginea canapelei, într-ul colţişor, ca cealaltă să aibă loc suficient şi ca să nu deranjeze. N-a zis mare lucru dar mi-am dat seama cât e de speriată de perspectiva de a-şi pierde prietena şi cum ar vrea s-o ajute şi n-are cum şi cu ce. Aşa că stătea acolo, cuminte. Să fie aproape. Poate va avea nevoie de un pahar cu apă. Ea o să i-l aducă. Sau o pernă. Sau să ştie că nu e singură.

Am ieşit, încetişor, am închis uşa după mine şi am plâns. Bătrâneţea sigur nu e uşoară, dar singurătatea cred că e cumplită.

foto 1, 2