Acu’ vreo zece zile, pe seară, m-am oprit la colţul străzii, în drum spre casă pentru a alege trei mărţişoare pentru cele trei vecine: Babele şi încă una. Taraba cu mărţişoare era la vreo doi metri de florăreasa a cărei clientă fidelă sunt de nişte ani şi pe care o salut de fiecare dată când trec pe-acolo. E genul ăla de om vesel, cu poftă de viaţă şi chef de poveşti. Uneori îmi mai povesteşte, de fată, de nepot, că-i pare rău că nu ştie mai multă carte, să-l mai ajute şi ea la lecţii.
În seara aia, cât am răscolit prin grămada cu mărţişoare, m-am trezit cu ea lângă mine, cu un buchet de zambile. Uite, ia, mi-a zis. Că vine primăvara. Şi tu mereu eşti drăguţă şi prietenoasă şi mă saluţi.
I-am mulţumit şi am zâmbit toată seara fiindcă gesturile faine apărute de nicăieri nu prea mai sunt ceva des întâlnit.
Azi m-am văzut cu o parte din gaşca mea, fete şi băieţi, copii mari şi copii mici. Băieţii au adus flori pentru toată lumea, noi, fetele, ne-am cadorisit între noi, s-a lăsat cu râs şi povestit ca de fiecare dată când ne vedem. Spre casă, la colţ, prietena mea, florăreasa, era la post. M-am oprit, am scos o floare din buchetul meu şi i-am dat-o.
– La mulţi ani! Fac pariu că nu prea primiţi flori!
– Păi… nu prea! De-acuma ştiu şi eu cum e!
Îmi place mult să primesc şi să ofer flori dar până în seara asta nu mă gândisem că florăresele, cel mai probabil, nu ştiu cum e să primeşti o floare. Ei, de-acum cel puţin una ştie!
La mulţi ani, fetelor!
PS Ăsta e un text despre cât de mişto e să faci o bucurie cuiva, aşa, de nicăieri!
Leave a Reply