Excentricul domn Afanasie Pop

Era o dimineaţă mohorâtă, dar pe Afanasie Pop nu asta îl deranja ci faptul că se trezise atât devreme într-o zi de duminică. Ce-i drept, şi adormise greu. Probabil că era de la filmul pe care îl văzuse înainte de culcare, o aiureala cu zombi care invadaseră lumea. Nici măcar cartea pe care o începuse după, Arcul de triumf, nu-l ajutase să adoarmă. Citise aproape o sută de pagini înainte să-l doboare somnul.

Ah, mii de pisici albastre!, îşi spuse, trecând în sufrageria micuţă. Lăsase geamul deschis la balcon, sau poate-l deschisese ploaia ori una din pisici, iar carpeta era udă fleaşcă. Din nou!

Oftând, puse apă în ibricul vechi, de alamă. Era al nevesti-sii, el nici măcar nu se dădea în vânt după cafea, dar ce să-i faci, nu te pui cu obiceiurile omului. Duminica dimineaţa ei îi plăcea să găsească cafeaua gata preparată, iar lui îi plăcea s-o vadă zâmbind. Aşteptă ca lichidul să se umfle, apoi, cu un gest amplu, luă ibricul de pe foc: Staaaai cuminteeee, măi cafea, nu murdări pe-aici! Un strop de apă rece, “ca să se ducă zaţul la fund”, apoi turnă uşor în ceaşca ei preferată, cea cu maci şi cer senin.

Fredonând încetişor, îşi luă halatul roşu de pe marginea fotoliului, puse cheile în buzunar, verifică dacă are bani, puse mâna pe baston şi ieşi. În lift se întâlni cu cei doi de la apartamentul 42. Ah, tinereţe!, le spuse în loc de salut. Am fost şi eu tânăr cândva. Tot aşa o ţineam de mână pe iubita mea! Am luat-o de nevastă şi nu i-am mai dat drumul toată viaţa. O iubesc şi azi la fel ca-n prima zi. 

Pe stradă clipi de câteva ori, aşteptând ca lentilele să se adapteze la lumină apoi o luă către piaţă – era chiar la parter. Îi lipseau doar câteva narcise, florile ei preferate. Nu era grabă, dar nici nu voia să întârzie cu micul dejun. Din pricina vremii îl cam deranja piciorul. Ce-i drept, după accident, medicii îl avertizaseră că se va resimţi la vreme rea, şi nici chiar tânăr nu mai era, la cei 61 de ani. Al naibii şofer adormit!, îşi spuse. Acum m-aş fi întors acasă în paşi de tango.

Luaseră amândoi lecţii de tango pentru că doamnei Pop îi plăcea nespus să danseze. El nu prea se dădea în vânt, fusese, totuşi, militar de carieră, om serios, dar bucuria ei când dansau era atât de frumoasă încât s-a lăsat înduplecat. Îi cânta adesea Iubesc femeia şi o învârtea zâmbind prin sufrageria lor mică.

Cu cele câteva fire de narcise în mână se întoarse încet spre casă. Nu-i observa pe trecătorii care-l priveau lung, ca pe orice excentric. Până la urmă, nu vezi prea des un bărbat cu părul atât de alb, baston, papuci şi halat roşu pe stradă.

– Ia uite, dragă, şi la ăsta, a ieşit în halat şi papuci pe stradă!
– Ah, e domnul Pop. E vecinul meu. Şi nu face asta decât duminica.
– A, da? Dar de ce?
– În fiecare duminică îi cumpără flori soţiei, înainte de micul dejun. Îi face şi cafeaua.
– Ce femeie norocoasă.
– Nu mai e. A murit acum doi ani într-un accident. A intrat unu’ în ei. Ea a murit pe loc, iar el a fost grav lovit. A stat şi în comă! Iar când a aflat că ea nu mai e, a albit complet.

Domnul Afanasie Pop nu le auzea pe cele două femei, însă. Se grăbea să ajungă acasă cu narcisele. Pe masa din bucătărie, cafeaua se răcea încet în cana cu maci şi cer senin. Ştiţi, era cana preferată a doamnei Pop iar lui îi plăcea atât de mult s-o vadă zâmbind!

***

Eu nu-l cunosc pe domnul Pop, sau poate nici măcar nu-l cheamă aşa, şi nu ştiu absolut nimic despre el. Dar l-am văzut azi dimineaţă, în piaţă. Avea părul alb, baston, papuci şi halat roşu. Restul e doar o poveste. Şi, da, nu e vesela, că nici eu nu eram veselă. Dar dacă aveţi scenarii mai bune, chiar vă provoc!