N-am rezistat tentației de a merge un pic prin centrul Timișoarei azi, că, deh, îmi era dor, dar a fost o plimbare scurtă, fiindcă eram nerăbdătoare să văd ce pregătiseră partenerii Plai de anul ăsta. Așa că după prânz m-am dus mintenaș către Muzeul Satului Bănățean, gazda frumosului festival.

Dincolo de probe, când, dacă te nimerești prin zonă, ai putea avea șansa de a te prinde înaintea tuturor care sunt artiștii din seara asta – apropo, știu cine sunt, și sunt mișto! pe unii dintre ei, cel puțin, nici măcar nu-mi imaginasem că i-aș asculta vreodată live, deși au în repertoriu unul dintre cântecele mele preferate, ever! – te poți plimba lejer prin muzeu, de la cort la cort, din activitate în activitate.

Tehnic vorbind, în timp ce scriu rândurile astea, porțile Muzeului Satului Bănățean, locul care găzduiește Plai, s-au deschis pentru participanți, deci festivalul a început.
Dar headlinerii încă nu se cunosc, și fix despre asta voiam să scriu, mai ales că am văzut o discuție pe FB în care cineva se plângea că anul ăsta nu știe ce artiști vin.

Mi-a trebuit ceva timp ca să așez frumos lucrurile trăite și simțite la PLAI, fiecare în sertărașul lui: oameni, lecții, muzică, bucurii, energie. Mai ales energie. Acum o săptămână, pe vremea asta, eram în bucătărie la Andreea, unul dintre voluntarii PLAI care m-a găzduit pe perioada festivalului, și așteptam să se facă ora la care se deschid porțile.

Pentru trei zile, am trăit PLAI, cu emoții bune și cu revederi calde. La fel ca la Ideo Ideis, festivalul ăsta e mai degrabă de trăit decât de povestit, căci poveștile și lecțiile și le știe cel mai bine fiecare pentru el. Dar mi-a plăcut toată experiența, chiar dacă aș fi vrut să dureze un pic mai mult…

Ieri nu ne-a mai iertat ploaia la PLAI, așa că, după prânz, norii au prestat harnic și darnic aproximativ pe tot parcursul zilei, cu mici iertări, dar nu suficiente pentru cer senin. Firește că asta nu avea cum să mă oprească să mă bucur de festival, chiar de când am pătruns pe poarta Muzeului Satului Bănățean și până la finalul serii, din nou două ore mici din noapte.

M-am plimbat pe la corturile partnerilor culturali, în căutare de inspirație și lucruri faine. De la tablourile realizate cu arta quilling de către “rezidenții” de la Penitenciarul Timișoara (unul dintre cei mai vechi parteneri PLAI) până la cățeii și pisicile aduse spre adopție, de la Prin Banat, asociația care-și propune să redescopere locuri frumoase, până la Little People, cei care încearcă să aducă un zâmbet pe chipurile copiilor care au cancer, și de la standul cărora am plecat cu lacrimi în ochi.

Nu-i ușor de scris de la PLAI, nu că n-ar fi o grămadă de lucruri faine petrecute în cadrul festivalului, ci pentru că atmosfera și vibe-ul nu sunt prea lesne de redat în cuvinte. Și nu e scuza cronicarului care, de fapt, ar avea mai degrabă chef să iasă prin Timișoara, ori să grăbească deja pasul către Muzeul Satului Bănățean, ci o realitate sau, mai degrabă, un îndemn către propria trăire festivalieră.

De la Casa Filmelor, la cortul Chill, de la Scena Mare la Scena Mică, via cele câteva locuri din care îți poți lua o bere sau ceva bun de mâncare, Muzeul e cucerit de oameni faini, care au venit să-și petreacă vreo câteva ceasuri în tihnă, chiar dacă tihna e asezonată cu ritmuri rapcore, dub, dancehall și ragga, de exemplu, așa cum s-au auzit la Asian Dub Foundation, trupa care a închis programul de la Scena Mare aseară. Dar să nu anticipăm! :)

După un drum care mi-a părut mai scurt ca niciodată, fiindcă am reușit să dorm în tren, am ajuns ieri la Timișoara, unde am fost primită cu atâta soare și căldură încât m-am întrebat dacă am făcut alegerile corecte în materie de haine. S-a dovedit, de azi dimineață că da, fiindcă în ceea ce voi numi de-acum Londra românească, ați ghicit!, plouă în reprize!

Și, ca de obicei, nu-mi pasă! (probe: A, B)

(LE ora 16: e foarte soare si cald!)

Vreau s-ajung la festivalul Plai de vreo trei-patru ani, dar abia anul ăsta am reuşit. Şi mi-a plăcut, din multe motive, de la faptul că e o energie buna printre voluntari, că locul e mişto, că am dansat, la şi după concerte cum n-o mai făcusem de ceva vreme (deja!), până la toată atmosfera din incinta muzeului, gazde, vizitatori, artişti… în afară de vreo două dudui pe tocuri şi un câine mic care avea fustă de voal (pe cuvântul meu că avea fustă! am şi martori!), nimic n-a intervenit să strice zenul de (pe) Plai.

Ok, bine, au fost nişte grade Celsius în minus şi nişte ploaie în plus. Şi poate că şi scena mică ar fi putut să fie exploatată mai mult şi mai bine, în beneficiul spectatorilor, fireşte. Dar în rest… chiar a fost ok! Şi să vreau să le reproşez chestii şi nu prea am ce fără să fiu exagerată şi fără să ţin cont că acest festival este realizat în întregime din munca şi energia unor voluntari!

Avem tot felul de măşti pe care le purtăm în funcţie de împrejurări, atât de multe încât, uneori, nici noi nu mai ştim cum suntem în realitate. Aproape că a devenit natural să ne ascundem sentimentele ca să nu fim răniţi, să ne ascundem părerile ca să nu fim judecaţi ori să zâmbim când nu avem motive, iar unii dintre noi am dus îndeletnicirea asta a disimulării la rang de artă.  Şi nu, nu mă refer la actori.

Trăim într-o junglă, pe repede înainte, ţipăm după autentic, dar consumăm aparenţe.

Cu siguranță, prezența la concerte live se numără printre obiceiurile mele sănătoase, fiindcă cele mai multe dintre aceste evenimente sunt experiențe care te încarcă cu o minunată energie pozitivă. Ășa a fost și concertul pe care l-a susținut Patrice aseară la festivalul Plai.

Frigul și ploaia de ieri n-au ajutat prea mult la cheful de concert, însă Maia Vidal, artistul rezident la Plai și, mai alex, Vieux Farka Toure, un artist din Mali cu un sound special – căutați și ascultați că nu vă zic de rău. După o pauză nu prea lungă pentru un scurt sound check, pe scena Plai a apărut Patrice, probabil cel mai așteptat artist de la această ediție a festivalului, asta cu toate că a fost aici și anul trecut. Sau poate tocmai de-aia!

Azi la Plai a plouat mărunt şi, în consecinţă, nici gradele Celsius nu prea s-au înghesuit la încălzit atmosfera. Ca să fim în ton cu vremea, probabil, am stat la cortul chill şi măcar nu ne-a plouat. Ba chiar i-am admirat pe cei care au avut suficient avânt şi energie pentru un curs de yoga!

Pe la prânz am văzut spectacolul de teatru al celor de la Penitenciarul din Timişoara. Din păcate, ploaia nesuferită şi faptul că detest umbrelele m-au alungat din faţa scenei după vreo 20 de minute. Am fost acolo suficient, însă, ca sa-mi dau seama că eroul principal nu doar că memorase bine textul, dar îi şi plăcea să joace, să fie acolo, pe scenă şi în faţa publicului.