Avem tot felul de măşti pe care le purtăm în funcţie de împrejurări, atât de multe încât, uneori, nici noi nu mai ştim cum suntem în realitate. Aproape că a devenit natural să ne ascundem sentimentele ca să nu fim răniţi, să ne ascundem părerile ca să nu fim judecaţi ori să zâmbim când nu avem motive, iar unii dintre noi am dus îndeletnicirea asta a disimulării la rang de artă. Şi nu, nu mă refer la actori.
Trăim într-o junglă, pe repede înainte, ţipăm după autentic, dar consumăm aparenţe.
Vineri, la Plai, în timp ce ploaia îşi făcea de cap printre copacii de la Muzeu, am ajuns la cortul celor de la Teatrul Maghiar de Stat unde era un atelier de pictat măşti. Erau unele doar pentru ochi şi nas, altele pentru toată faţa, altele care îţi schimbau şi trăsăturile: nas mai lung, urechi clăpăuge… tot ce vrei! Complet albe cum erau, lipsite, deci, de camuflaj, păreau uşor înspăimântătoare. Poate şi de-aia m-au atras şi am decis să rămân, să-mi pictez o mască din asta, o altă faţă. La propriu.
Doar că e mai greu decât am crezut. Pe o pagină albă de word te apuci să aşterni cuvinte şi, într-un final, vin şi alea bune. Dar de pe o mască nu poţi şterge trăsăturile. Odată ce ai zâmbit, autentic sau nu, aia e, nu mai poţi schimba nimic!
Neştiind ce fel de mască vreau să fiu sau cum se face, de fapt, una, m-am gândit la ea ca la o faţă căreia trebuie să-i redai trăsăturile. Am început prin a adăuga tuşe negre, în jurul ochilor, apoi gene, albe, şi sprâncene, pe care le-am tot recolorat, pentru că nu mă puteam decide. Buzele au devenit turcoaz, iar părul a prins culori de toamnă, cu galben, portocaliu, roşu şi maro.
Unii vor măşti preţioase
Pe obraji am desenat inimi întoarse, albastre, din ce în ce mai mici, ca nişte lacrimi, şi nişte carouri, fiindcă m-am gândit că treflele, mai migăloase, n-au cum să-mi iasă. Am vrut să evidenţiez pomeţii cu argintiu din spray, să fac, aşa, doi bujori. Din păcate, sprayul avea alte planuri, aşa că a acoperit destul din munca mea de vreo juma’ de oră, dacă nu şi mai mult, şi totul a devenit foarte vag.
Am ţinut-o puţin pe faţă. E ciudat şi nu mi-a plăcut un zid atât de evident între mine şi ceilalţi. Suficient de ironic, însă, acum masca e în grija cuiva faţă de care, altfel, n-am purtat nici o mască. Deşi, probabil, ar fi fost mai bine să.
Iar ăsta de mai jos e pentru că îmi place mult şi pentru că l-am reascultat săptămâna trecută după ceva vreme. Şi după aia, spre surpriza mea, l-am ascultat din nou, la Plai, în seara în care s-a lăsat cu cântat la chitară. Dintre toate cântecele…
Aşa-i cu măştile astea… Cine sunt? Cine eşti? Care eu? Care tu?
Leave a Comment