Primul spectacol văzut anul ăsta la FITS a fost o producție a Teatrului de la Huchette, Cântăreața cheală, de Eugene Ionesco. Un text scurt și tare, ca un ristretto, dar, vai!, atât de pe gustul meu, văzut, citit și recitit în atâtea rânduri încât n-aș fi avut nevoie de traducere.
Comme c’este curieux! am exclamat tot restul zilei, cu completarea anglais la orice, pentru că dacă nu e absurd, facem! Slavă cerului, suntem perfect capabili și chiar înzestrați pentru asta, noi, oamenii!

Azi am fost în culisele Quidam, al treilea spectacol semnat Cirque du Soleil care vine în România după Saltimbanco și Alegria. Am fost și în anii trecuți (Saltimbanco, Alegria – și mai bine le citiți, dacă n-ați făcut-o deja, pentru că n-o să repet detaliile despre organizarea Cirque în turneu) și m-am simțit cam ca Alice în Țara Minunilor. Plus toată organizarea lor care nu seamănă cu nimic din ce-am citit ori văzut în poveștile lui Lewis Caroll și minus iepurii și celelalte viețuitoare: Cirque du Soleil a fost și va rămâne un circ fără nici un număr de dresură de animale.

Acuma, sigur, poate că în al treilea an cu backstage la Cirque știam deja cam cum se pun toate cele prin culise, unde e garderoba, unde e spațiul de antrenament/repetiții, unde își instalează bucătăria, cabinele, garderoba și mașinile de spălat, dar asta nu înseamnă că a fost mai puțin Țara Minunilor.

Un culoar lung, întunecat, îți conduce pașii către o ușă metalică fără clanță dar cu vizetă. Înainte să pășești pe el, o cucoană înfiptă, blondă, cu cosițe împletite în jurul capului și costum la două piese, te oprește. Îți spui numele, ți se face o poză, primești un număr și un carton cu rații. Ține bine de el.

Vizeta primei uși se deschide, o voce îți cere cartela. Mai sunt câteva asemenea praguri, patru în total, iar senzația e că te afunzi permanent, tot mai departe de lumină, de familiar, de cald. Cât aștepți ca fiecare temnicer – căci temniceri sunt, după uniformă – să-ți dea cartela înapoi, ești îndemnat să privești pe geamul de lângă tine, să-ți faci o idee. Într-un spațiu mic, luminat cu un spot, se odihnesc diverse obiecte. Unele sunt tablouri, iar între geam și figura pictată (îmi amintesc de Stalin) e mizerie și sunt viermi. Viermi adevărați, grași, albi, care colcăie. Mă scutur de scârbă, dar merg înainte.

Mereu am găsit că e ceva fascinant la umbre şi formele pe care acestea le iau, atât de diferite, uneori, faţă de obiectele cărora le aparţin, iar spectacolele cu umbre pe perete m-au cucerit cu orice ocazie. Combinaţia între umbre, poveste şi dans, însă, îmi pare desăvârşită, cel puţin în interpretarea americanilor de la Pilobolus.

Şi tocmai de-asta mă bucur mult că îi avem în România pe 23 şi 24 februarie, în două spectacole eveniment la Sala Palatului, iar eu am ocazia să vă ofer o invitaţie dublă.

V-am povestit acum câteva zile despre Baletul Naţional din Georgia, faimoşii dansatori din trupa Sukhishvili care sunt (un motiv de) mândrie naţională pentru georgieni. Cu mişcări preluate din dansurile populare georgiene şi mai apoi adaptate în coreografii moderne, cei de la Sukishvili au făcut furori peste tot pe unde au avut spectacole, fără excepţie.

Dincolo de mişcare, de dansul pe vârfuri şi de săriturile înalte ale bărbaţilor, care spun poveşti despre curaj, de graţia dansatoarelor, atenţia la fiecare detaliu e un ingredient al succesului de care se bucură în întreaga lume. Costumele, adevărate opere de artă, armele războinicilor-dansatori sau muzica live întregesc armonia mişcărilor unice până într-acolo încât au fost numiţi a opta minune a lumii. La faimoasa Scala din Milano, au fost chemaţi la aplauze de 14 ori – un record!

Săptămâna trecută, într-un cadru informal, am avut ocazia de a sta un pic la poveşti cu Nino Sukhishvili, Executive Producer la Baletul Naţional Georgian, mai bine cunoscut publicului din toată lumea ca Sukhishvili – deşi membrii familiei, dansatorii şi echipa ţin să fie foarte clar să se ştie că ei sunt georgieni (nu ruşi).

Şi pe bună dreptate! Dansul lor are rădăcini adânci în folclorul naţional, însă nu vă gândiţi la învârtitele noastre ci mai degrabă la Căluşari ori la Lord of the Ring fiindcă ce fac georgienii pe scenă e cu adevărat spectaculos: e teatru, dans şi muzică live, iar acest mix transmite o energie debordantă. Iată un mic fragment, ca să vă faceţi o idee:

În mai puţin de doi ani am ajuns de trei ori la Circul de Stat, cel pe care toată lumea îl ştie drept Circul Globus şi care locuieşte în aceeaşi clădire în care l-am întâlnit prima dată, când eram copil, pe Aleea Circului, iar asta e mai mult decât am fost în copilărie!

Prima dată am fost cu cei de la Cirque du Soleil (cât de tare e să rămână super trupa de la Saltimbanco cu gura căscată de ce au văzut în arena de la Globus, ha?!), a doua oară am “corupt” şi alţi bloggeri, fiindcă îmi plăcuse mie atât de tare, iar a treia oară, la finele săptămânii trecute, fiindcă deja am încredere că instituţia din Aleea Circului nu mă va dezamăgi. Tot cu bloggeri, că am auzit undeva că cică bloggerilor le place circul! :D

Cu multă, multă bucurie vă anunţ că Cirque du Soleil revine în România, între 5 şi 8 septembrie 2013, pentru cinci reprezentaţii ale spectacolului Alegria, unul dintre cele mai faine pe care trupa le are în repertoiu şi, nu întâmplător, unul dintre cele mai populare: de la premiera sa, în 1994, a fost jucat de peste 5000 de ori şi aplaudat de peste zece milioane de spectatori din 65 de oraşe din toată lumea!