Mă învârt de ceva vreme în peisajul festivalier de pe la noi, prin urmare știu cât de importanți sunt sponsorii pentru buna desfășurare a unui asemenea eveniment și cât de important e ca oamenii implicați să facă eforturi să înțeleagă evenimentul și publicul său, în așa fel încât nu doar să bifeze o siglă pe afișe ci să fie integrați în eveniment și să facă experiența participării mai plăcută pentru public.
Mastercard e unul dintre exemplele bune la TIFF, într-un parteneriat care durează de 11 ani, gândit și realizat cum trebuie.

Nu știu cum, dar anul ăsta sensibil mai mult decât în alți ani, n-am perceput deloc trecerea unei săptămâni de TIFF. Chiar azi dimineață, în timp ce autocarul care mă ducea (la 6 a.m., după două petreceri!) către Sibiu, c-o ultimă trecere (de data asta) pe lângă ???Florin Piersic???, mă gândeam că parcă mai ieri îmi luseam în primire badge-ul si kit-ul de bun venit, apoi am clipit de câteva ori și puf!, e gata! Sigur, cum Zilele Filmului Românesc abia au început, Alain Delon vine abia azi, și mai sunt zeci de proiecții plus gala și alte petreceri, sărbătoarea filmului din Cluj continuă pentru încă trei zile, e gata doar pentru mine. Și niciodată nu mi-a părut atât de rău că plec.

La TIFF anul ăsta au fost câteva filme și documentare numai bune de ridicat și discutat aspecte aflate pe agenda publică – familia tradițională mai mult sau mai puțin fericită, homosexualitate, drepturi egale și, da, politici și politică. V-am povestit de The Party, o satiră chirurgicală care se ia și despre politica din UK, acum vorbesc de un documentar spaniol, Politica, manual de instrucțiuni (Política, manual de instrucciones), urmat, la TIFF, la ambele proiecții, de dezbmihnea ateri. Admit onest că, din motive pe care n-am să le fac publice aici, la prima dezbatere n-am stat. M-am dus, în schimb, ieri, la Casa de Cultură a Studenților, după proiecție, la discuția din seria TIFF Lounge cu Dacian Cioloș, Vlad Voiculescu și Mihnea Măruță.

Într-o lume atât care se străduiește atât de mult să fie și să impună political correctness-ul pe post de bun simț și empatie, să faci un film despre două nebune ar putea părea aproape lipsit de inspiratie, bașca trist, ???săracele de ele???. Doar că La Pazza Gioia nu e trist, iar Beatrice, una dintre cele două eroine, vorbește ca o contesă, cu toată politețea și manierele aferente. Mă rog, minus faptul că are obiceiul de a împrumuta lucruri. Irelevant!
Și, în definitiv, cam pe unde e linia aia care ne-ar putea despărți? Toți, vă promit, avem manii, fobii și ciudățenii de neînțeles pentru cei din jur. Toți!

Ieri am văzut trei filme și-un documentar la TIFF, deci am avut chiar o zi plină – cu un film mai puțin decât aș fi vrut să văd, totuși. Vă povestesc despre ???Familia mea fericită??? pentru că avem un context național cu familia și pentru că e genul de film care poate naște dispute interioare. Sau măcar niște întrebări. Și pentru că, deși e o coproducție Georgia-Germania-Franța, abundă de prejudecăți și clișee îndeobște  autohtone. ???Nu se face???, mă-nțelegi?

La TIFF e adesea complicat să alegi între filme, uneori e aproape ca o loterie, chiar dacă afli dacă ai câștigat sau ai pierdut doar din discuțiile celorlați despre filmul pe care l-ai ratat. Aseara am avut de ales între un coreean, la Open Air în Piața Unirii, Metropolis la Bonțida și, în fine, The Party la Florin Piersic. M-am dus la ultimul, și mi-a plăcut atât de mult încât, deși eram hotărâtă să rămân și la următorul, am plecat, de teama să nu fiu dezamagită după ce tocmai vizionasem.
De altfel, și discuțiile de după, în gașcă, la Casa TIFF, au fost tot despre film. Da, ne-a plăcut tuturor.

Weekend la Castel e o tradiție TIFF care nu lipsește în nici un an din agenda mea. Întâi pentru că mi se pare spectaculos locul (castelul și domeniul de la Bonțida), da, chiar și după atâția ani de TIFF și EC, și apoi pentru că acolo organizatorii aleg mereu filme speciale. Anul ăsta, în prima seară, a fost vorba de Roar (1981), probabil cel mai periculos film făcut vreodată și, probabil, cel mai scump home-made, 17 milioane buget cu vreo 2 milioane încasări.

În același timp, e genul de film care azi n-ar mai putea fi făcut pentru că safety și alte sindicate.
Iar mie mi-a plăcut la nebunie toată producția, chiar dacă, fie vorba între noi, e o dileală maximă. Sau poate tocmai de-aia mi-a plăcut!

Am câteva tradiții la TIFF. Despre unele am povestit – foarte pe scurt – aici, pe altele le țin doar pentru mine, și pe una o împărtășesc pe blog. Este vorba de muzică. Am descoperit la TIFF (da, la TIFF!) câteva trupe care au ajuns în playlist-ul obișnuit de pe deezer și, prin urmare, sunt mereu atentă la ce concerte aduc. Și chiar dacă uneori se suprapun cu filme pe care trebuie neapărat și musai să le văd, îmi notez frumușel, caut, mă documentez, ascult, și adaug pe lista favoritelor. Iar dacă vreți să știți ce putem descoperi anul ăsta în materie de muzică tiffească, vedeți mai jos ce-i în program.