Eram încă un copil când cu revoluția și comunismul, prin urmare prea multe filme la video n-am apucat să văd, dar îmi amintesc de Dirty Dancing văzut la o prietenă al cărei tată lucra pe TIR și, prin urmare, reușise să facă rost de un aparat video. Și de Rambo. Și de oarece filme de acțiune cu Brusli și Chuck Norris.

Dar asta nu înseamnă că n-am nostalgia vremurilor în care filmele bune (inclusiv desenele animate) se vedeau doar pe casete video strecurate, nu se știe cum, claie peste grămadă, în sufrageria norocoșilor care aveau aparatul magic: un video!

S-ar putea să vi se pară siropos titlul, dar documentarul realizat de ??gnes Sós (Ungaria) pentru HBO este, din punctul meu de vedere, un must see al acestei ediții de TIFF. Îl mai puteți vedea și mâine, 5 iunie, la Arta, de la ora 15.

Szerelempatak, căci acesta este titlul original, reunește amintirile despre viața amoroasă a unor bătrâni din Transilvania. Te-ai aștepta, poate, ca unele detalii să deranjeze, dar nu există genul ăla de detalii și, oricum, bătrânii din povestea noastră, deși nu se autocenzurează, își socotesc bine vorbele.

Unul dintre filmele văzute ieri în cadrul competiție a fost un pic diferit față de ce mă așteptam să fie după ce am citit descrierea lui. Mă pregătisem pentru ceva cu oarece accente comice, o discuție părinte-copil despre tot calabalâcul care se strânge în casa unor părinți trecuți bine și de prima și de a doua tinerețe și cum viața e complicată de toate obiectele inutile strânse într-o viață de om.

În fapt, Radiator (UK) este o dramă despre bătrânețe și sacrificii, dar una în care duioșia și accentele comice nu lipsesc.

Așa cum am spus, anul ăsta mi-am propus să văd toate filmele din competiție… cu un pic de părere de rău că, astfel ratez alte filme si evenimente din TIFF, dar așa e la festivalurile mari: niciodată nu poți vedea tot! Așadar, duminică două, ieri patru, azi tot patru, mai am încă două, cred, zilele viitoare și gata, ies din cinema Victoria spre restul festivalului, expoziții și alte evenimente!

În principiu, planul e să nu scriu de filmele din competiție fiindcă mi se pare că nu e treaba mea să le judec, ci a juriului, dar n-am putut să nu fac comparație între două cupluri (și filme) propuse din două colțuri diferite de lume: Iran (Melbourne) și Argentina (Incendiul).

Ieri la trei jumate m-am dus să văd un film artistic cehesc cu aparență de documentar: O viață mai bună (Cesta ven), un film despre o familie de țigani care se luptă cu prejudecățile. Eram curioasă să văd dacă și la ei e, mai mult sau mai puțin, ca la noi. Și, pe undeva, e.

N-aș spune despre mine că sunt fan Nirvana. Adică, da, îmi place, ascult cu plăcere, știam una-alta despre trupă și Cobain și nevastă-sa, dar nu atât de mult încât să mă autointitulez fan. Cu toate astea, așa cum vă ziceam și înainte să vin la TIFF, documentarul Montage of Heck (produs de HBO) mi s-a parut un reper de neratat pe agenda festivalului, cu atât mai mult cu cât proiecția a avut loc în decorul de poveste de la Castelul Banffy, în Bonțida.

Așa cum am promis ieri, când v-am povestit despre Bonțida pe zi și v-am îndemnat să mergeți acolo cu copiii, azi e rândul filmului de deschidere, Wild Tales (Relatos Salvajes), o comedie neagră, cu cinism, ironie și autoironie care a ținut totă Piața Unirii atentă, în ciuda celor 7-8 grade Celsius pe care nici măcar păturile împărțite de organizatori nu le-au făcut mai prietenoase.

În mod normal, dacă ar fi să respect programul festivalului, azi ar trebui să scriu despre ceremonia și filmul din deschidere, Wild Tales, care, apropo, mi-a plăcut la nebunie și a meritat frigul neprietenos care a fost musafir neinvitat aseară în Piața Unirii. Cu toate astea, pentru că azi până la amiază am dat o fugă la Bonțida, unde e plin de copii și tot felul de distracții pentru ei, scriu despre asta, cu speranța că poate vă conving să mergeți și voi la evenimentul intitulat Cetatea micilor antreprenori!

Orice festival, și mai ales unul de amploarea TIFF, are nevoie de prieteni dar are nevoie și de bani ca să se întâmple, și nu puțini, pentru că sunt mulți oameni implicați în buna desfășurare, multe locații și, în general, multe de facut, așa că, dincolo de eforturile locale, sponsorii sunt foarte importanți, iar implicarea lor neprețuită. Știu din culise cam ce înseamnă bugetare de festival și cum fiecare leu contează pentru încă un eveniment, încă un oaspete străin, încă o bucurie oferită publicului. Și, vă rog să mă credeți, cultura nu e neapărat o prioritate pentru multe din companiile care au puterea (financiară) de a se implica în astfel de evenimente.

Prin urmare, o reverență (chiar și în scris) mi se pare cel mai mic efort pe care îl pot face pentru ca cei care susțin evenimentele culturale să aibă parte de o vizibilitate sporită, pe măsura implicării. Iar când e vorba de branduri cu care am afinitate, cu atât mai mult!

La această ediție TIFF am avut ca partener printre rânduri MasterCard, cei care în acest an au ales să ajute festivalul și prin aducerea tehnologiei contactless, o premieră festivalieră în România, și o modalitate prin care cozile la bilete pot fi scurtate sau măcar ajutate să avanseze mai repede. Citiți mai jos un interviu cu Georgia Baltag, Marketing Manager MasterCard România, ca să aflați de la sursă de ce și cum!

Sunt aici doar de câteva zile (și câteva ediții, fie!) și chiar dacă nimic din ceea ce mi se întâmplă nu e rutină, fost nevoie să-mi impun o oarecare disciplină a experienței de la TIFF, fiindcă totul e atât de dens și de mișto încât trebuie să găsesc o soluție de echilibru între a trăi și a povesti despre experiențele faine de aici.

Ieri, însă, mi-am luat o jumătate de zi pentru încărcat cu atmosferă festivalieră în afara sălilor de cinema (pe lângă faptul că am asistat la repetițiile de la Amor Amores). În cadru organizat, totuși, în Piața Unirii însorită, pe terasă, la o limonadă cu fructul pasiunii și povești cu Adi Bulboacă, unul dintre fotografii oficiali ai festivalului, și pe care îl regăsiți și printre rânduri cu imagini de la Edinburgh, anul trecut.