Ieri la trei jumate m-am dus să văd un film artistic cehesc cu aparență de documentar: O viață mai bună (Cesta ven), un film despre o familie de țigani care se luptă cu prejudecățile. Eram curioasă să văd dacă și la ei e, mai mult sau mai puțin, ca la noi. Și, pe undeva, e.
Zaneta și David au împreună o fetiță mică, Sara, și au grijă de încă una, sora Zanatei, Cuckoo, de numai 13 ani. Amândoi își caută neîncetat de muncă pentru a-și întreține familia și, în același timp, încearcă să se descurce cu greutățile inerente ale unei relații într-un climat social neprietenos, cu suspiciuni, dezamăgiri și chiar gelozie.
Prejudecățile sunt cele pe care le știm și de la noi: nu te angajez că ești țigan/că (și furi, chiulești, ești leneș/ă) ori pentru că n-ai experiență, spuse mai mult sau mai puțin fățiș. Zaneta încearcă să fie o mamă bună și să ofere celor două fete o viață cât mai normală, cu educație, haine curate și disciplină, dar, în ciuda zbaterilor ei, îți dai seama că cei ca ea devin aproape siliți să încalce legea pentru că le e aproape imposibil să se angajeze legal.
Mai mult, din scaunul comod de cinematogra asiști cum Zeneta și David sunt umiliți de autorități via funcționărimea de la ghișeu, atunci când merg să-și caute de lucru, dar și cum mafia din propria etnie le face viața încă și mai grea, David sfârșind prin a avea un deget rupt atunci când nu poate restitui banii împrumutați de la un cămătar.
Supusă la prea multe presiuni, decisă să realizeze o viață mai bună pentru copii, Zeneta se mută de acasă și își găsește și un job la o fabrică de confecții. Locul în care se mută e un bloc plin de ploșnite, iar atunci când chiriașii, toți țigani, fac scandal legal de condiții, administratorul îi poftește să se care dacă nu le convine.
Filmul e filmat cumva în stil de documentar, foarte realist, actrița principală (Klaudia Dudova) e bună, diferența față de colegii de distribuție fiind destul de evidentă. Scenariul e și el destul de închegat, cu mențiunea că uneori toate deziluziile devin… prea multe. Adică, ok, te aștepți să li se mai întâmple și ceva de bine, ceva care să-i motiveze să meargă înainte, să creadă că se poate, că vor reuși – aș fi vrut să văd asta într- manieră mai evidentă.
După cum aș fi vrut să văd, la final, și o luminiță mai mare la capătul tunelului, nu atât de mult pentru personaje – recunosc! – cât pentru că sunt conștientă că, fără să fiu, efectiv, parte din problemă, totuși, sunt. Fac parte dintre ???majoritari???, și, chiar dacă nu sunt genul care să-și protejeze neapărat geanta dacă în preajmă se află țigani, sunt conștientă că, oricât de tolerantă aș încerca să fiu, uneori am și eu prejudecăți.
Sigur, e un cerc vicios: ei sunt marginalizați, prin urmare încetează să le mai pese dacă se integrează sau nu, noi avem prejudecăți pentru că, de obicei, vedem etnia întâi și nu ne mai batem capul să vedem și omul, și tot așa!
Și, din păcate, atât pentru ei, cât și pentru noi, nu văd soluții viabile. Sigur, dacă nu punem la socoteală ca ei să renunțe la ceea ce ține de etnia lor și să se integreze într-o societate care nu prea îi vrea, cu reguli pe care ei nu prea le vor. Sau să renunțăm noi la prejudecăți…
Adică, așa cum ziceam, nu prea văd soluții. Voi?
PS: Vă rog, nu veniți cu heităreală pe blogul meu că vă șterg comentariile mintenaș!
Leave a Comment