De fiecare dată când văd un șotron desenat cu creta pe asfalt nu mă pot abține și refac ordinea pașilor țopăiți din copilărie. Și, uneori, în my secret life, mă joc cu plastilină și creioane colorate. În ciuda faptului că n-am nici un pic de talent la desen sau modelat. Chiar dacă am făcut un curs în sensul ăsta. Compensez, să zicem, cu imaginație – din aia am destulă!

Dar tot mi se pare că prea adesea uit că am fost cândva copil, uit de curajul ăla pe care îl ai când nu-ți vin instant în cap toate scenariile cu ce poate să se întâmple dacă faci vreo boacănă sau nici măcar! Cam ca fetița asta de mai jos, care a auzit un domn cântând în metroul newyorkez și a făcut cel mai firesc (nu?) lucru: s-a apucat să danseze. Și i-a molipsit și pe alții. Adulți.

Sunt de aproape trei saptamani plecată creanga prin țară și, așa cum vă ziceam data trecută, dorm în fiecare noapte în alt hotel, cabană, pensiune. Pe repede înainte, doar vreo șase ore de somn în medie, dar suficient cât, cu un nes, să pot funcționa până la următoarea pensiune, cabana, hotel…

Dar aseară…!

Nu i-am înțeles prea bine niciodată pe cei care au o problemă cu despărțirile. Dacă ai dat cândva doi bani pe celălalt, și între timp nu ți-a călcat cățelul cu mașina, o să-ți fie destul de clar că îi datorezi o discuție față în față, civilizată, calmă, în care să-i explici ce simți și că nu-ți mai e bine în relația cu pricina.

Asta nu înseamnă, totuși, că sunt oameni care n-au curajul despărțirilor. Pentru ei, niște tipi (sau tipe, en fin, nu se știe) din Australia, au pus la punct o ofertă de despărțiri.

Sunt dreptace. Atât de dreptace încât până și stângăciile mele sunt comise tot cu dreapta. Prin urmare, o să înțelegeți și iertați pauza de scris pe blog dacă vă spun că mi-am rupta mâna dreaptă acum zece zile, nu?

Toată lumea mă întreabă cum am reușit. Să știți că nu e greu. Trebuie doar niște lipsă de atenție și de considerare pentru varianta în care s-ar putea să cazi dacă te urci pe un scaun și nu te asiguri că ăla stă pus ca lumea, că raftul pe care te sprijini suplimentar, că unghiul, că… Putea să fie și mai rău!

După ce un studiu făcut la o universitate din Chicago a arătat că o cantitate potrivită de alcool ar putea ajuta la găsirea unor soluții mai creative pentru diverse probleme, niște băieți isteți de la CP+B Copenhaga s-au gândit ce s-au gândit și au scos pe piață o bere care se cheamă chiar așa: The Problem Solver.

Guest-post by Maxine Jazz.
Noi, pisicile, suntem niște persoane foarte politicoase și amabile. Știu asta pentru că eu sunt excepția care confirmă regula. Sigur, acuma sunt un pui, mă rog, adolescentă, la cele aproximativ șapte luni ale mele, dar încă nu am devenit politicoasă ori amabilă. Sau ascultătoare. Sau cuminte. Cel puțin dacă e să mă iau după ea.

Dar mie îmi place să mă joc. Tot timpul. Cu orice. Și să mă cațăr. Și să dărâm chestii. Și să fur. Brichete. Și pixuri. Și, mai ales, șoricelul cu care se joacă ea la mașinăria asta cu taste.

Anul ăsta, Comedy Cluj propune câteva evenimente conexe festivalului de film, iar aseară am asistat cu plăcere la unul dintre ele, și anume spectacolul Carpathian Garden scris de Radu Iacoban și inspirat, vai!, din realitatea frumoasei țărișoare care umblă prin lume acoperită doar c-o frunză.

O comedie, fără îndoială, la care n-am avut cum să nu râd, că e bine scrisă și foarte bine jucată de Radu Iacoban alături de TudorAaron Istodor, dar care, de fapt, ar fi trebuit să ne întristeze, cred, fiindcă trecerea în revistă a apucăturilor autohtone n-are cum să-ți placă, la o adică… Chiar și când, repet, e prezentată cu umor.

Fac ce fac oamenii ăștia de la IKEA și mai vin c-o super idee, iar unele sunt atât de simple (dar măiastru executate!) încât îți vine să-ți dai una peste frunte și să-ți spui Hai, frate! Eu de ce nu m-am gândit la asta?!

De exemplu, acum au lansat un nou device, unul care vine cu tot conținutul necesar încărcat, la fel și bateria, are ecran generos, oferă o experiență tactilă deosebită, cât despre securitate… vedeți și singuri!

Îmi plac poveștile, alea adevărate, dar și alea care sunt exclusiv produsul imaginației, pornind de la te miri ce detaliu observat de autor. Mă distrez uneori, mai ales în mijloacele de transport în comun, făcând un întreg scenariu dintr-un accesoriu, o privire sau o frântură de discuție. Poate că și aici aș scrie mai multe povești închipuite dacă viața n-ar bate, atât de frecvent, filmul, oferindu-ne o grămadă de subiecte întru dezbatere!

Dar acum am primit o provocare! Mai precis, o istorie cu pasiune și dramă, ta na naaa!

Mie îmi place să merg cu trenul. Țăcănitul ala, drumul de fier, cele două șine paralele, ideea de călătorit, cunoscut oameni noi și, firește, gândul bun de a ajunge la destinație, toate astea la un loc au darul de a mă binedispune. Și nici nu eram – până acum – genul care să se plângă, mă rog, nu prea mult, de serviciile CFR-ului. Ba chiar i-am lăudat, acu’ vreun an, când am descoperit serviciul lor de cumpărat bilete online… și reducerile aferente.

Călătoria de ieri până azi pentru a ajunge dintr-un oraș din România în alt oraș din România, și nici măcar (d)în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, m-a făcut să mi se ia. Dincolo de orarul mizerabil care îl făce pe tren să plece la șase jumate din București si să ajungă la patru dimineața în Cluj, făcând astfel aproape inutile vagoanele de dormit și cușetele, că cine se culcă la ora șase jumate?!, vagonul de clasa întâi era de pe vremea lui Pazvante*, înghesuit, mizer, cu spațiu pentru bagaje doar cât să încapă o poșetă de pisi și geanta adibas a vreunui navetist (așa că trollerele au stat pe hol), cu buda defectă, fără priză și cu un “coș” de gunoi care a cedat și s-a răsturnat cu curu’n sus înainte să ajungem la Ploiești. Fără să fie atins. Vagon restaurant nu există, că pe lângă cele 12 vagoane deja existente încă unul era prea mult!