Deși mă gândeam că ziua de ieri va sta sub semnul regretului apropierii finalului acestei ediții, de fapt nu prea a fost așa! M-am bucurat de fiecare moment festivalier, am mișunat, alături de mii de oameni, pe străzile și piețele Sibiului. Am și tremurat un pic, pe seară, însă doar cât să fie mai bine primit paharul târziu cu vin roșu, servit în companie select(at)ă la Clubul Festivalului !
Marele regret care însoțește și această ediție de FITS este, firește, că nu văd destule spectacole. Destule, sau măcar mai multe, însă echilibrul scris-văzut-scris e, și așa, destul de precar. Mult de scris, mult de văzut, și, deși Contantin Chiriac, președintele FITS, pare să fi găsit formula de a fi în mai multe locuri în același timp, o ține doar pentru sine (serios nu știu cum face!)
Totuși, regretul ăsta nu e relevant pe lângă bucuria unor spectacole pe care vrei să le vezi de multă vreme, întâlniri artistice pe care știi că o să le ai în cadrul Festivalului, așa cum a fost cazul la mine cu Mozart Steps, spectacolul de teatru coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu.
E penultima zi, mi-am prelungit șederea până luni, fiindcă nu mă îndur să plec – deși mi-e dor de acasă! – dar și pentru că vreau să fiu aici pentru ultimul act din această ediție de Festival, aplauze și cortină.
De joi, Sibiul e încă și mai plin, iar azi, chiar dacă nu am apucat – încă! – să cutreier străzile, sunetele orașului care ajung până în camera mea de la Conti îmi dau o oarecare măsură a agitației finalului de săptămână și de Festival.
Plus că azi mai vin și alți prieteni pe lângă cei care sunt aici deja!
Programul de voluntariat de la FITS nu e câtuși de puțin mai impresionant decât restul Festivalului. Sunt în jur de 300 de tineri (și chiar mai puțin tineri), din Sibiu, dar nu numai, care vin an de an la FITS pentru a ajuta la buna desfășurare a Festivalului. Fără ei, fără entuziasmul și puterea lor de muncă, toată această sărbătoare a teatrului nu s-ar putea desfășura la asemenea dimensiuni. Mulți dintre ei nu se află la prima ediție de implicare și pe toți îi alege și coordonează Lavinia Alexe, unul dintre cei mai empatici și plini de răbdare oameni pe care îi cunosc!
Pe lângă voluntarii români, însă, an de an, prin EU JapanFest, vin la FITS și voluntari japonezi. Printre cele mai importante motive pentru acest schimb se află experiența de festival și de organizare de spectacole. În Japonia, principala filosofie e munca, nu distracția, iar stresul populației și lipsa experienței lor de a organiza spectacole care să atragă și distreze publicul, în ciuda faptului că au niște săli de spectacol care ar include șapte polivalente autohtone!, duc la o rată de sinucidere semnificativ mai mare decât în Europa, iar asta a devenit o preocupare importantă pentru autoritățile japoneze.
Pffff, s-a făcut deja săptămâna de când sunt la Sibiu, la Festival, iar vinerea e mereu ziua aia în care începe să-ți pară foarte rău că mai e puțin și se termină.
Dar până să fie azi, a fost ieri, adică joi, cu prieteni (re)veniți pentru teatru, Alex, Carmen, Andreea și Andrei, și o pauza de tartar de păstrăv la Hermania la o aproximativă oră a prânzului, una la care, în general, sunt în cameră și scriu. Cam ca acum, de fapt.
Dar dimineața a început cu poveștile lui Mayumi Taniguchi, coordonatoarea voluntarilor japonezi (și) în acest an, un om care mi-a dăruit, vorba ei, another sky, și despre care o să vă relatez separat, și a continuat cu o vizită la Raluca și Răzvan TV, care fac ediții zilnice cu oameni din FITS și care, ieri, au vrut să știe mai mult despre partea de online. Cum zilele astea sunt singurul blogger oficial pe-aici și cum, deși nu-mi place să apar nici în poze și, cu atât mai puțin la TV (apucături de PR, deh, care vrea să-l vadă pe client la TV, nu pe sine), m-am dus fiindcă iubesc FITS suficient de mult pentru a trece peste (ne)plăcerile personale.
Pe Cioran l-am descoperit poate ceva mai devreme decât s-ar fi cuvenit, în primii ani de liceu. Eram la vârsta la care credeam că pot dărma niște munți, sau măcar nitște dealuri, așa, însă mă împiedica ora limită de ajuns acasă! Prin urmare, titlul de pe cotor, Pe culmile disperării, m-a atras iremediabil, și la fel si conținutul. Am citit atunci cam tot ce apăruse de Cioran în primii ani de după revoluție iar citatele din cărțile sale s-au regăsit adesea în jurnalele mele.
Pe unele dintre cărțile sale le răsfoiesc și acum. Nu la fel de frecvent, fiindcă între timp m-am îndrăgostit și de alții, însă le păstrez în continuare în locurile ușor accesibile ale bibliotecii fiindcă, uneori, pur și simplu am chef să citesc Cioran, aproape organic, așa cum e nevoia de dulce.
Miercuri n-aș fi putut rata, pentru nimic în lume, Cioran intim, spectacolul cu gândurile filosofului român, alese și rostite de George Banu, în acompaniamentul lui Francesco Agnello la hang. O să scriu Am scris un post separat despre asta, fiindcă mi-a plăcut prea mult.
Și am ajuns – din nou! – pe străduțele din jurul pietonalei, unde se găsesc tot felul de magazine mici, cu lucruri vechi și noi, din care nu reușesc, aproape niciodată, să plec fără ceva. De altfel, în fiecare an, la FITS, tradiția spune că nu pot pleca fără o pereche nouă de încălțări (cel puțin una, anul ăsta am deja doua!), o pisică de lemn și un accesoriu – am depășit norma și la capitolul ăsta, iar pe Mooza o știți deja!
După cum poate v-ați prins, până acum cel puțin, pentru mine spectacolul acestei ediții de FITS a fost Deca Dance, al celor de la Batsheva. Cu toate astea, am preferat să dăruiesc povestea mea despre acest show unei prietene despre care știu că și-ar fi dorit (mult) să fie la Festival iar anul ăsta n-a fost să fie: Oltea. Și cum mi s-ar fi părut ușor lipsit de autenticitate să pun aceleași emoții în cuvinte de două ori, am rugat pe altcineva să scrie despre Deca Dance pentru blogul meu.
Pe Cristi Clita l-am cunoscut după una dintre edițiile FITS în care m-am ocupat de comunicarea festivalului. Am vrut să știu cine e campion la cumpărat bielte în Festival, iar numele lui a fost menționat primul de către Daria, șefa supremă de la Ticketing în FITS și TNRS. Când am revenit la București, l-am căutat (trăiască FB!) și ne-am întâlnit pentru că am vrut să-i ofer câteva amintiri cu însemnele Festivalului, dar și o diplomă de participare. Între timp, ne-am împrietenit – de altfel, Cristi lucrează și el în industria comunicării, la un mare producător de mobilă (nu spun care, dar numele are patru litere și începe cu I :D) – și ne și vedem la FITS în fiecare an. Nu mai știu acum clasamentul, dar Cristi continuă să fie unul dintre cei mai mari iubitori de FITS pe care-i știu și vede teatru mult, cât și unde poate, și nu doar în România.
Pe el l-am rugat frumos să scrie el despre Deca Dance și-i mulțumesc mult că a acceptat!
Fotografiile sunt luate de pe pagina oficială a companiei de dans (am cerut voie!)
Nu știu cum trec zilele la FITS, pe bune dacă știu! Sunt atât de multe lucruri care se întâmplă, și oameni faini, prieteni noi sau mai puțin noi, stări și imagini, și toate se rotesc, fără a se repeta, ca un carusel. Și îmi place mult atmosfera asta! Te seacă și, în același timp, te încarcă de energie.
Ieri am cunoscut două voluntare foarte simpatice, Lorena și Monika, am fost să văd câteva din expozițiile organizate în cadrul Festivalului, la un spectacol polonez și, mai apoi, la unul dintre cele două spectacole de flamenco – mi-ar fi plăcut să le pot vedea pe ambele, dar nu se termina unul până începea celălalt. Și a plouat, cu grindină, de-a rupt crengi și a dat tencuiala jos pe pietonală. Dar eu n-am văzut, că eram la spectacol!
A! Și am scos-o pe Mooza, pisica, în oraș!
La FITS, pe lângă teatru, muzică și dans, există și câteva expoziții, iar ieri am văzut câteva dintre ele, respectiv trei dintre cele de fotografie, semnate Radu Afrim, Silviu Purcărete și Mihaela Mihai, expoziția de marionete a Ulyanei Tymoshenko și, desigur, zidul lui Dan Perjovschi. Îmi doresc să ajung și la celelalte, firește, deși nu mi-e clar când, dar m-aș bucura dacă aș vedea măcar desenele și gravurile lui Marcel Chirnoagă, la Casa Artelor, și fotografiile lui Sebi Marcovici din Piața Mică.
Despre cea a lui Afrim a scris Chinezu, la Mihaela Marin mă așteptam, oricum, să găsesc imagini bune (de altfel, e unul dintre fotografii oficiali ai FITS) – expo e axată pe ipostaze surprinse în spectacolul OIDIP, pe care o să-l văd mai la finele săptămânii – , la Silviu Purcărete am găsit imagini despre care sunt sigură că au o poveste, fie una imaginată de autor, fie cea pe care imaginile sale au sugerat-o imaginației mele. Cum ar fi asta (fotografia, nu povestea!):
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone