August 2

Timişoara noastră, a tuturor

Chiar acum, când mă apuc de scris despre #timişoaranoastră îmi revine, obsedant, în minte “azi în Timişoara, mâine în toată ţara” şi, dincolo de sloganul revoluţionar – la propriu! – mi-ar părea bine ca modelul timişorean să se multiplice în mai multe locuri din frumoasa ţărişoară.

Da, am fost la Timişoara în acest weekend şi, da, cu maşina, cea mai lungă călătorie făcută de mine într-un Mercedes (pus la dispoziţie de Mareea – mulţumim!) – prea lungă, de fapt, adică vreo 20 de ore dus-întors, oarecât descurajant dacă scopul e să ajungi nu să te plimbi şi să aştepţi la semafoarele de pe drum, în fundul TIR-urilor. Apropo, ceilalţi invitaţi de prin ţară au venit cu maşini noi de la Skoda, de zici că organizam Salonul Auto dacă te uitai peste gard la noi în parcare! :)

Am ajuns, într-un final, la Timişoara, care ne ştepta la fel de ploioasă ca majoritatea locurilor parcurse pe drum. Tiţa şi Cristina, însă, erau senine, extrem de sigure că a doua zi, ziua turului de oraş, vremea avea să ţină cu noi – aşa a şi fost! Am stat la Cabana Şag, o vilă, în fapt, cu camere micuţe, dar foarte curate, cu o curte prietenoasă cu vedere şi deschidere la Timiş şi acces la piscină, cu canapele albastre cu dungi albe (sau viceversa?!) şi cu un frigider burduşit cu Timişoreana şi alte licori înaintate în grad. Trai, neneacă!

Bineînţeles că Tiţa a impus programul de cantonament, aşa că sâmbătă, la 9 trecute fix ne-am întâlnit grup măricel în faţa Catedralei, localnici, musfiri, organizatori şi ghid, respectiv Dan Cărămidaru – inspirat!

N-am de gând să vă povestesc tot ce-am aflat, întâi pentru că a fost totul foarte condensat, cu multe info pe care n-aş fi sigură că le redau corect, iar mai apoi pentru că mie îmi pare că fiecare trebuie să-şi descopere propria Timişoară, după chipul, gustul şi asemănarea sa.

Am fost la Muzeul Revoluţiei şi m-a impresionat tare omul care şi-a dedicat ultimii 20 de ani încercând să păstreze vie memoria celor care au dispărut atunci şi încă se luptă pentru ca cei vinovaţi de crimele comise să plătească. Am văzut un documentar care a inclus cele petrecute în perioada de 15-17 decembrie 1989 la Timişoara, lucruri pe care nu le ştiam până acum. În sala proiecţiei, după ce toată lumea era prin muzeu, pe scaune rămăseseră trei manechine îmbrăcate în uniformele celor care atunci au tras: “I-am condamnat să revadă, iar şi iar, crimele pe care le-au comis şi suferinţa oamenilor“, ne-a explicat gazda, Traian Orban.

După vizita la muzeu, s-a oprit şi ploaia, binevenită idee, altfel, sincer zic, aş fi abdicat de la plimbare, cu toate bunele mele intenţii, drag de oraş, de gazde şi de oamenii frumoşi din gaşca plimbăreaţă. Ne-am dus apoi în Piaţa Unirii, cu Dan povestind despre fiecare casă ori palat, unde eu l-am remarcat şi pe câinele Amigo, o potaie ciacâră şi foarte prietenoasă.

Nemţime şi maghiarime în Timişoara până hât, târziu, şi puţină, foarte puţină românime, ceea ce poate că explică eleganţa mândră a oraşului, dezvoltarea economică dar şi faptul că este, de exemplu, primul oraş iluminat electric din România.

Ziceam că nu povestesc şi mă ia tasta pe dinainte! :))

Mi-ar fi plăcut să putem hoinări mai în voie, ca să fiu sinceră, poate chiar să mă descalţ şi să umblu prin iarba udă din parcurile oraşului – lucru interzis, de altfel: n-ai voie să calci pe iarbă, nu, nici desculţ, că iei amendă! Mi-ar fi plăcut să pot intra în vechea sinagogă şi în alte clădiri mai vechi ale oraşului, dar aveam destul de multe de văzut şi nu a fost vreme. Mi-a plăcut, în schimb, MULT!, plimbarea cu tramvaiul din 1872 de prin cartierul elisabetin. Şi berea nefiltrată de la Timişoreana mi-a plăcut, dar asta e altă poveste, cred :)

Am aflat, surprinsă (nu ştiu de ce surprinsă, de fapt, dar aşa am fost) că fabrica de pantofi Guban e la Timişoara. Îi ţin minte şi acum, pantofii mamei, unii albastru indigo şi unii vişinii, ambele perechi cu toc ameţitor de înalt, ambele prea mari, desigur, pentru o fetiţă de patru ani care se visa domnişoară. Normal, asta nu m-a impiedicat niciodată să-i admir şi chiar să-i târâi prin casă! Îi are şi acum, apropo!

(Pfuai, cât am scris deja!)

Timişoara e mai verde decât alte oraşe din România, sau poate nu mai observ eu parcurile, deşi cred că nu e aşa. Sunt, fireşte, şi blocuri, betoane, dar noi nu pe acolo ne-am plimbat ci prin centrul şi cartierele cu case frumoase care au faţade împodobite cu păuni, şoimi, urşi şi alte vieţuitoare. Unele case sunt vechi ca istoria oraşului şi ar merita o refăţuire dar, chiar şi aşa, tot arată respectabil.

Pun imediat nişte poze, dar nu înainte de a remarca şi de a mulţumi trupei vesele cu care am fost în această plimbare, celor cu care am petrecut nopţile de la cabană, albanezii, clujenii, băimărenii, orădenii şi bucureştenii, se’nţelege, dar, mai ales, colectivului (sic!) de timişoreni care ne-au însoţit, cântat şi încântat pe parcursul acestei experienţe: sunteţi faini, bă, faini de tot! Vă mulţumesc!

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: MareeaLucas Super SandwichSkoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.


Tags: , , , ,
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 02/08/2011 by ruxandra in category "de suflet", "dinRomania", "Online stuff

5 COMMENTS :

  1. By crinutza on

    Ei, nu e chiar asa cu parcurile :)
    Ai vazut ca baietii au facut planking in parc sub ochii comunitarului si n-a fost nici o problema.

    Reply
  2. Pingback: La Porto Arte revenim pentru bere nu pentru borş | FoodCrew

  3. Pingback: Stiati ca? Timisoara veche – a munci – a tolera. TimisoaraNoastra 2011 tu ce descriere i-ai da? | Catalin PETRU – blog de mic antreprenor maratonist

  4. Pingback: #TimisoaraNoastra v.2 în cifre | Cristian Sitov

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *