August 18

Anonimul 2015, film: The Lobster (Homarul)

După mai multe ore petrecute pe drum, am ajuns ieri spre seară la Anonimul, cu dor de Deltă și mare și soare, dar și de o porție sănătoasă de cinema fiindcă, după o lună de Românie live îți cam vine să te refugiezi nițel în imaginația altora – preferabil unii pricepuți la asta!

Talentat la imaginat, ba chiar dăruit de-a binelea!, e și regizorul grec Yorgos Lanthimos, un tip de mintea căruia m-am amorezat plenar aseară, târziu, în timp ce urmăream filmul de deschidere al festivalului, și anume The Lobster. Care, printre altele, a luat Premiul Juriului la Cannes anul ăsta.

The Lobster (Homarul) prezintă un univers distopic în care oamenii necuplați (ca să nu zic singuri, că e o diferență) sunt trimiși într-un soi de tabără de ”recuplare” în care e musai, în 45 de zile, să-și găsească perechea, or else, iar else ăsta e transformarea într-un animal, la alegere. Iar dacă nu-ți convine varianta, te duci matale în pădure și trăiești ca un proscris, vânat de cei din tabără și de societatea însăși.

Mi-a plăcut la nebunie!

În primul rând că metaforele, subtile pe alocuri, dar și extrem de evidente, în tabloul general, sunt delicioase. Acum, pe bune!, chiar trăim într-o realitate în care te simți cumva proscris dacă n-ai pereche, indiferent de compromisurile pe care trebuie să le faci în sensul ăsta. Și să nu-mi spuneți că nu știți cupluri care sunt (încă) împreună pentru că celor doi protagoniști le e teamă de gura lumii, de statutul de single, de ideea de a fi singur, de ce-o să zică mama, tata, vecina și colegii de birou.

lobster

Cumva, însă, proscrișii au reguli încă și mai crude, unele în care dacă flirtezi măcar, pedeapsa este sângeroasă – la propriu! – și care pretind că sfidează sistemul, dar, în realitate, au și ei tot un sistem, cu nimic mai bun decât cel pe care l-au renegat.

E un film pe care ar trebui să-l vedeți, nu pentru că e premiat, nu pentru că scenariul e fucked up (în sensul bun!) ori pentru că actorii și regia sunt aproape impecabile, ci pentru că, dacă sunteți suficient de ok cu voi înșivă, indiferent dacă formați sau nu un cuplu cu cineva, o să râdeți. Nu în hohote, că nu e genul ăla de film, am zis doar că metaforele sunt subtile, dar o să râdeți. De voi, de noi, de societate și de regulile ei stupide, de ce suntem învățați că e relevant la noi înșine în relație cu ideea de cuplu, de romantism și plimbări în doi pe iahturi, și ce i se întâmplă bărbatului care mănâncă singur ori femeii care se plimbă singură.

Sau… o să zâmbiți un pic amar fiindcă, de fapt, Yorgos Lanthimos pune peste lumea în care trăim o oglinda. Una care distorsionează, poate, dar nu neapărat una care arată altceva decât realitatea.

… și de-aseară, după vizionare, mă tot gândesc ce animal aș alege să fiu, dacă s-ar pune problema, fiindcă să mă plimb dintr-un sistem în altul clar nu e pentru mine. Probabil ceva care zboară. Mereu mi-am dorit să zbor. Dar, na, asta înseamnă că aș mânca și viermi, iar treaba asta nu mă coafează, de asemenea. Mai reflectez…

PS Finalul e întrucâtva deschis, dar ambele variante pe care mi le-am imaginat sunt cu Happy End. Mă simt eu mai bine așa :)




Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 18/08/2015 by ruxandra in category "evenimente", "Filme

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *