June 13

FITS 2017. Baryshnikov: Art is a disease

L-am văzut prima dată ieri seară, la Vertigo. Eram deja așezată pe locul meu când a venit. ”Uite-l pe Mikhail Baryshnikov”, s-a șoptit undeva în spate.
Sunt sigură că avea un loc rezervat în primul rând, dar a preferat să stea mai sus, pe la mijlocul sălii. Modest, rezervat, ca oricare dintre ceilalți spectatori.
M-am gândit ce emoții ar trebui să aibă cei de la Vertigo dacă ar afla că e Baryshnikov în sală. Și pe urmă am uitat de el, spectacolul a fost foarte bun. Am mai aruncat o privire în direcția lui doar la sfârșit,  să-i văd reacția. Era în picioare, aplaudând. Ca toți ceilalți spectatori. Și, la fel ca toți ceilalți, și-a așteptat cuminte rândul la ieșit din sală. Nici un tratament special.

Am fost suficient de norocoasă să-l întâlnesc astăzi, într-o conversație relaxată cu vreo câțiva jurnaliști prezenți la FITS. Pantaloni albaștri, geacă de blugi, cămașă albă, căreia s-a grăbit să-i suflece mânecile după ce s-a așezat. În mod evident, deși zâmbește, brațele încrucișate arată că nu e neapărat fericit să fie luat la întrebări. S-a relaxat destul de curând, odată cu întrebările și răspunsurile care l-au purtat până în anii copilăriei.

Mă bucur să fiu în România. Am mai fost, o singură dată, acum mulți ani. O trecere.
Sunt impresionat de acest festival, e chiar mai mult decât la Edinburgh, întregul oraș e implicat!  Artă pentru oameni și oameni pentru artă, cu atât de mulți artiști tineri, și de-ăștia mai bătrâni (old geezers), ca mine. Aștept cu nerăbdare să fiu pe scenă aici, dar și să văd cât mai multe alte spectacole.

Baryshnikov, omul

”Dansator și actor, și mă abțin să folosesc superlative” (please don’t, complează Baryshnikov cu umor), îl prezintă Constantin Chiriac, odată cu verbalizarea emoțiilor sale și pe ale noastre, ale tuturor. Față în față cu Baryshnikov într-un oraș mai degrabă mic și, de obicei, liniștit din România. Nici un horoscop n-ar fi putut, vreodată!, să prezică așa ceva pentru niciunul dintre cei prezenți. Și totuși…

Poveștește cum a ajuns să facă balet, vorbind despre pasiunea mamei sale pentru orice fel de expresie artistică, și se însuflețește în timp ce face asta. Mama mea era o femeie modestă, nu foarte educată,  dar iubea tot ceea ce  ținea de artă. Mă ducea peste tot. La expoziții, la teatru, la operă, filarmonică și concerte de stradă, uneori nu înțelegea foarte bine ce se rostea pe scenă, și eu trebuie să-i zic, și-i ziceam cam tare: el a plecat și ea plânge (râde). Și, în fine, am fost și la un spectacol de balet. Aveam vreo 8-9 ani. Și ceva de acolo, poate și pentru că erau și copii care dansau pe scenă, poate luminile, poate scenografia, poate cortina, dar pentru mine a fost ca un cutremur. I-am spus mamei că vreau să fiu și eu ca acei copii. Am fost la o audiție – nici nu le-am spus – și am fost acceptat. Primul meu rol a fost un copil de culoare, în Dama de pică (Ceaikovsky), care intra pe scenă cu un cadou. Nu aveam machiaj, așa că mi-au pus o șosetă neagră pe față, cu niște găuri pentru ochi, și aia a fost. Stăteam acolo, cu chestia aia în mână, și tremuram tot, pentru că-mi bătea inima atât de tare.

Povestește cu drag episodul, cu umor și cu o urmă de respectuasă ironie pentru propriile emoții ale primei apariții pe scenă, și, cumva, în spatele zâmbetului relaxat de azi, poți întrezări ceva din copilul emoționat de odinioară.

Art is a disease

Ce sfat dați celor mai tineri care visează să ajungă un artist de talie internațională?
Să se gândească bine dacă asta vor să facă. Arta chiar cere sacrificii, așa a spus și Stanislavsky în jurnalul lui. Îți sunt permanent testate abilitățile, iar înfrângerile sunt adesea mai prețioase decât victoriile, înveți mai multe din ele, te ajută mai mult, chiar dacă și dor mai mult. Arta e o boală (disease)
(Și înțeleg că vrea să spună atât o adicție cât și ceva care îți invadează sistemul, existența, te acaparează celular)
Cade ușor pe gânduri apoi continuă: Uite cum zic. Dacă te gândești la asta chiar și înainte să adormi, dacă asta e tot pentru tine, fă-o. Dacă nu, nu.

Și acum are emoții, se consumă pentru fiecare spectacol. Povestește că primește propuneri de proiecte la Baryshnikov Art Center, proiectul în care este implicat trup și suflet, unul care oferă burse artiștilor din toată lumea, indiferent de forma de artă pe care o practică, și se gândește de fiecare daacă daca are și dacă vrea să dăruiascăă unui proiect dedicarea sa întreagă, nu 9 to 5 ci 9 to 12, pentru că acum pentru el e importantă familia, și vrea să fie cât mai mult un om normal, soț, tată, bunic.
Cel mai mare lux pentru ei [cei care vin la Baryshnikov Center] e să le oferim tot, de la fonduri până la întâlniri cu artiști importanți, la care nu ar avea acces altfel, și să-i lăsăm pe ei ce decid să facă cu arta lor. Dacă vor s-o arate, bine. dacă nu vor, iarăși bine. E alegerea lor, nu le cerem și nu  le impunem nimic.
Cred că arta este cea mai umană îndeletnicire și este esențială în educație.

Despre libertate 

Pentru mine libertate înseamnă că poți să fii fericit acolo unde ești, cu ce ai, să poți spune ce gândești.
Când am plecat din Rusia, am avut nevoie să dez-învăț (unlearn) multe lucruri. Aveam 26 de ani când am plecat și, într-un fel, nu știam să fiu liber, și mi-am dat atunci seama că pot să fiu, că sunt!, de-acum, responsabil de ceea ce fac, liber să fac ceea ce vreau. A fost cel mai fericit moment din viața mea.
Sunt american acum, desigur, trăiesc așa de 40 de ani, sunt american acum, așa o să mor, dar îmi place să mă consider un cetățean al lumii. Adaugă, ironic:

Am crescut cu Stalin, am fugit de Brejnev, iar acum am ajuns la Trump. Nu e cinstit!

Despre Iubire

Pentru că tema FITS de anul ăsta este Iubire, l-am întrebat dacă crede că artele spectacolului, cultura, reprezintă un răspuns la problemele lumii de azi.  Am vrut s-o pun în contextul în care multe dintre atentatele ultimilor ani au fost concentrate pe evenimente culturale, dar cumva n-am vrut să aduc asta în discuție. Nu știu de ce. Atmosfera era relaxată și cumva am simțit că nu se cade să reamintesc contexte atât de triste.
Iubirea și arta merg ca o mânușă împreună, a spus, și și-a acoperit o mână cu cealaltă, ca și cum și-ar și așezat o mânușă. Nu poți să faci artă cu ură.

Înțeleg, din răspunsul său, că dacă ne vom deschide mai mult și mai larg mințile asupra miracolului creației artistice, s-ar putea să fim mai puțin încrâncenați. E posibil ca toleranța  să nu se poate educa mereu, poate că, atavic, în unele cazuri chiar nu e posibil. Dar emoțiile în fața perfecțiunii unui art artistic n-au nevoie de traduceri și aduc oamenii împreună, indiferent de diferențe.

E un miracol pe care l-am descoperit de mulți ani, unul pe care încerc să-l transmit și să-l cultiv prin poveștile mele aici.

***
Astăzi, o fetiță și-a împlinit un vis pe care nici nu știa că-l poate avea. A stat față în față cu un domn pe care l-a întâlnit prima dată, copil fiind, în fața unui televizor alb-negru cu lămpi, și i s-a părut că e întruchiparea perfecțiunii. Bunica ei i-a spus că-l cheamă Mihai Barîșnikov.

Foto: Sebastian Marcovici | FITS2017



Tags:
Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 13/06/2017 by ruxandra in category "FITS", "Teatru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *