October 15

Observator la Referendum. Tragicomedie în două acte. Primul act.

Urăsc din tot sufletul meu de fost școlar trezitul matinal, dar pentru dimineața aia mi-am pus alarma la cinci. Culmea, fix tot ca să merg la școală, ba chiar la aia în care mi-am petrecut primii opt ani de învățătură formală, însă de data asta ca observator la vot. Firește, m-am dat jos din pat pe la cinci jumate, oricum nu era încă lumină dar era frig, cafea și duș, în ordinea asta. În ghiozdan, o banană și sticla de apă, manualul de observator și acreditarea, format A6, c-o primisem scanată, pe mail, plastifiată. Dacă o purtam de gât mai lipsea un panou cu dimensiuni și-arătam ca un deținut pozat la secție.
Eram chioară de somn, așa că am adăugat și ochelarii de vedere. Mă ajută nu doar ca să bunghesc detalii la distanță dar îmi și dau un aer care-i face pe oameni să mi se adreseze cu doamnă, cu nu domnișoară. Prestanță, baby! Și, din experiența trecută ca observator, mai ales că tura asta eram fără partner in crime, știam că ajută să pari chiar mai intransigent și serios decât ești, fiindcă șefilor de secție nu prea le plac observatorii.
Planul era să fac câte un popas pe-acasă de-a lungul zilei. Școala mea, cu cinci secții, era la parter, ailaltă, tot cu cinci secții, la vreo 15 minute de mers lălăit, pe Titulescu. M-am urnit din casă pe la șase și ceva. Pe stradă. nici țipenie.

Prima secție. Deschiderea.

Spre surprinderea mea, tura asta, în premieră, secțiile nu erau în săli de clasă, fiecare cu clasa ei, ci în sala de sport. Toate cinci. Aranjate întrucâtva să nu fie claie peste grămadă, dar fără nici un fel de delimitare fizica între ele. M-am gândit la regulile pentru numărare. Odată ce s-a terminat cu votatul, nimeni nu mai intră și nu mai iese din secție până nu se termină numărarea. Aici n-avea să fie posibil cu cinci secții în același spațiu. Am sunat la call center-ul FiecareVot, aaaaa, eu ce fac, în cazul asta? E ok? Nu era cușer, dar s-a admis ca acceptabil. Cască ochii, vezi să nu se amestece. Casc. Văd.

Din cinci, patru secții erau conduse de femei. Prima foarte mișto, deschisă. A doua și a treia ceva mai circumspecte, dar au acceptat fără discuții prezența mea. Ultima a fost chiar încântată să aibă observator. E, la secția patru, singura condusă de un domn, au fost, desigur, discuții. A sunat și la centru, că de ce nu scrie BEC pe acreditare. O las sau nu? Eu știam că trebuie să mă lase, că știam regulamentul, dar n-am zis nimic. A. ONG-ul e acreditat? Nu știam. Sigur, observați. Mersi.

N-au fost nereguli. Sigur, teoretic, doar președintele are dreptul să ștampileze buletinele de control cu ștampila secției, chestie de care nu s-a ținut nicăieri cont. Dar nimeni n-a scos buletine din ghiozdan. Am raportat-o la mențiuni în aplicația de observator și aia a fost. În rest, liniște și pace.
La 7 și 8 minute a venit primul votant. Pe la 8.30 abia se adunaseră vreo 15-20 la toate secțiile. Am ieșit să fumez o țigară, m-au dat afară până hăt la intrarea în curtea școlii. Eram acolo io și polițiștii. Ei făceau glume, eu tremuram de frig. Când a mai apărut și-un copil în tricou m-am simțit de-a dreptul matusalemică. Io aveam pulovăr de mohair și geaca de piele groasă pe mine. E drept, eram și foarte în urmă cu somnul, iar la mine frigul e semn de oboseală. Meh.

Pe la 10 știam deja istoria profesională a șefei de la prima secție, ce rasă e cățelul ei, de ce o durea glezna și îi oferisem și două ketonale din alea de 150 din colecția personală pe care le-a primit recunosctătoare. Verificasem dacă tata mai e pe liste – nu mai era, lucru bun, electoral vorbind, dar care cumva m-a întristat. Nu mai era nici pe liste…
Altfel, cred că toată lumea se concentra să nu adoarmă. Mă gândeam să-i întreb pe votanți de ce naiba și se pare ok să se pronunțe cu privire la drepturile altor persoane, dar, ținând cont de media de vârstă, știam deja răspunsul: ”nu e normal”. Mda.

La votare

Pe la 11 și ceva m-am dus acasă să-mi mai fac o cafea, să încarc telefonul. Am plecat apoi spre cealaltă școală, cu speranța că e atmosfera mai animată. Ei, aș! Primele două secții, aflate în aceeași incintă, separate de cabine, m-au primit cu brațele deschise, glume și antren, dar tot fără animație la capitolul votanți. Am stat la povești cu jandarmii. Nici ei nu erau convinși de demers ori de necesitatea lui. Facem mișto de compoziția unui tablou cu pionieri, țărani și fruntași în întrecerea socialistă aflat fix la intrarea în școală. În stânga e o femeie cu un copil în brațe, alături de ea doi bărbați și un băiat mai mare. Sunt un grup.
– Poftim familie tradițională!
– Ăla mai negricios, așa, o fi amantul? Aoleu, are și-un copil cu el!
– O fi fostul.
– Dada, și o batea tradițional. Ăsta nou o bate mai modern.
– Vedeți multe cazuri din astea de bataie tradițională?
– Destule, dar nu prea depun plângere. Ne mai cheamă vecinii.

Liniștea e spartă de urletele unui copil. Adultul care e cu el votează la secția de după cabine, nu pot să văd, dar îl aud și mi se rupe sufletul. Nu plânge, urlă isteric, a disperare. Când mă duc încolo o luase spre cele câteva trepte de la ieșire și plânge în continuare. Jandarmul, pe fază, se duce spre el, să nu cadă, să nu fugă. Mamă-sa vine după el, îl smucește de mână și-i șuieră să nu mai urle că-l și bate. Zumzetul din încăpere se oprește. Femeia nu realizează cât e de deplasată purtarea ei, ba se și întoarce către cabine:
– Hai, fă, mama, pune dracului ștampila aia pe da, și hai odată, că-mi vin toți dracii acuma.
Mă uit la președinta secției și la organul de ordine cu sprânceana ridicată. Președinta nu zice nimic, jandarmul îmi face semn către copil și dă din cap. Știu și eu că, dacă o oprește, în secunda în care ies din raza vizuală, copilul o să ia bătaie și poate nu doar el. Vreau să spun ceva dar tac și înjur înjurăturile alea mari în gând. E genul ăla de situație.
Pleacă.

Iar liniște și pace

Fumez o țigară să mă calmez, apoi mă mut la alealalte secții de la școala asta. Regulamentare, cum se face, fiecare cu clasa ei. La prima, presedinta șade la catedră cu ochelarii pe nas, scrie, calculează, pare foarte prinsa. Îmi cercetează fiecare milimetru din acreditare, ba chiar trimite pe cineva să-i facă o copie la secretariat. Vrea copie și după cartea mea de identitate, dar îi refuz excesul de zel. În relație cu ea, e suficientă acreditarea si faptul că mi-am dovedit, cu buletinul, identitatea. Nu comentează și, în secret, sunt aproape dezamăgită. Îmi răspunde, cuminte, la toate întrebările pe care trebuie să le adresez ca să completez câmpurile din aplicație. Observ. Nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni. Oamenii din secție glumesc între ei, cu volum mic: doamna dirigintă pare severă, imediat le scade nota la purtare!

La a doua secție atmosfera e mai relaxată. Doamna președintă vrea și ea o copie după acreditarea mea, sunt elementul-surpriză și profită de ocazie să iasă din amorțeala zilei. Roagă un coleg să facă copie după acreditare. Îi spun colegului să facă două, sigur vor dori și cei de la următoarea – și ultima – secție. ”Să-și facă! Ete na, de ce să le fac eu?”. Vine, totuși, cu două copii. Îi mulțumesc.
Completez datele în aplicație, uite un votant, observ, e totul în regulă. Pe banda adezivă cu care e lipită urna lipsesc ștampilele de control. Teoretic, peste noapte, cineva ar putea să ia urna asta și să aducă alta. N-am voie să spun, dar notez. Oricum, la ce prezență e și la cum sunt cei care vin să voteze mi-e clar că majoritatea votează DA, doar că, în ritmul ăsta n-o să fie cvorum de nici o culoare.

La a treia secție tot liniște și pace. Președinta e genul meu de femeie, educată, cu umor la ea, ba chiar autoironie, are și glume în program. Stau un pic mai mult aici, doar ca să ne întindem la povești. Nu e la primul scrutin – majoritatea președinților de secție nu-s la primul – și-mi zice povești electorale. Comparăm sistemele de la referendum și de la precedentele alegeri, concluzionăm că s-ar fi putut face mânării, dar ce să furi dacă nu vine lumea să voteze? ”Doar nu s-o înscrie toată țara asta pe liste suplimentare!”.

La plimbare cu urna mobilă

Plec, că mi-e foame. Mă opresc pe la mama, care stă între cele două școli, poate are ceva bun de mâncare. N-are, așa că plec mai departe. Nici eu n-am, dar trec pe la mega să-mi iau de niște senvișuri și înjur în gând comoditatea prânzului cu pâine, dar mă gândesc că probabil azi o să fac mult mai mulți pași decât media zilnică și ceva-ceva s-o compensa.

La prima școală, președinta de la una din secții îmi spune că are solicitare pentru 15 persoane care vor să voteze la maternitatea din zonă. Mergem cu urna mobilă, yay, acțiune! Cât de cât! Urna e mare cât toate zilele. Nu e grea, dar e incomod de dus, nu vezi mai nimic în fața ta cu ea în brațe. Cei doi care merg cu ea sunt tineri, cei mai tineri din sectie, o fată și un băiat, și mai avem cu noi și doi polițiști. Fata și băiatul par să aibă o oarece afinitate unul cu altul, așa că eu merg alături de polițiști, mai ales că-s de la secția de care aparțin și-s tot curioasă să aflu de ce un caz de violare de domiciliu, cu spart de cap, martori și autor cunoscut, drogat la momentul ala și săltat de poliție, n-a ajuns nici după șase luni la proces. Uite-așa aflu că dosarele durează și mai mult la procuratură și toată lumea e încurcată și îngropată de proceduri. Mai auzisem asta și de la alți polițiști. Justiție, my ass!
În fine, ajungem. Portarul, angajat la ceva firmă de securitate, e ușor nelămurit. Nu știe exact cum să procedeze. Se tot uită peste lista de nume a celor care au solicitat urna mobilă, e trecută și secția la fiecare, în fine, sună pe cineva și pornim pe treptele vechi ale maternității. În hol tronează mare un poster cu recoltare de celule stem și pe coridorul pe care-l parcurgem e plin de reclame.
La etajul doi ne așteaptă o asistentă. Se uită pe numele celor care sunt din secția ei, ne spune că unele au plecat acasă. Cutare nu mai e, cutărica a plecat, alta e învoită. Lista fusese făcută cu o zi înainte, probabil. În fine, găsim trei nume într-un salon, intrăm. Cei doi din secție și cu mine, polițiștii rămân pe hol. Mă așteptam să văd gravide sau lăuze, dar nu. E un salon dintre celelalte, cu histerectomii și alte asemenea.
– Cine e Cutare?
– Eu.
– Ați cerut să votați?
– Am cerut, da.
– Păi să-mi dați buletinul.
– A. Eu nu dau buletinul, cum să dau buletinul, să-mi ia datele, ce știu eu ce face cu ele. Nu dau nici un buletin.
– Bine, dar în cazul ăsta nu puteți vota, fără buletin nu se poate.
– Nu votez, dă-i dracului!

Se caută cealaltă votantă de pe listă. E în patul alăturat, dar urmează exemplul primei. Nici ea nu mai vrea să voteze.
Prima se răzgândește totuși.

– Bine. Votez. Ce votăm?
– Modificarea Costituției, dacă sunteți de acord sau nu.
– Păi eu de unde să știu? Spuneți ce să votez. Ce votez? Poate votez să-mi ia casa!
Cei din secție nu au voie să-i explice, așa că le sugerez să-i arate un buletin de vot. Știu că n-are cum să se lămurească, dar buletinul de vot e oricum expus la intrarea în secții, mi se pare în regulă să-l vadă.
Pacienta se uită la el, îl măsoară, tot îi e neclar.
– Păi scrie Da sau Nu.
– Așa. Trebuie să spuneți dacă vreți sau nu vreți.
– Păi de unde să știu. Îmi ia Dragnea casa. Nu mai votez! Fir-ar al dracului, păi de ce să-mi ia casa? Să-mi ia ce-au scos ăștia din mine, aia să-mi ia! Nu mai votez nimic.
Ieșim.

La următoarea secție vor două doamne, dar nici una nu e realmente convinsă. Una mărunțică, mai înfiptă, așa, se bagă. Scoate buletinul, primește hartia și ștampila, se trage într-un colț, pe-o noptieră între perete și-un pat gol și poc!, a votat! A doua doamnă este ușor indecisă, dar între timp ar dori o a treia. Numai că n-are buletinul la ea. Nu se poate, prim urmare, asta e, ghinion de neșansă, nu se poate încă un vot! În fine, se decide și cealaltă că, da, votează. Aduce buletinul, primește foaia și ștampila, se îndreaptă spre colțul ferit cu noptiera, apoi se întoarce și spune:
– Eu nu prea știu carte. Ce scrie aici?
Practic, e deja în cabina de vot odată ce are hartia și stampila, e ilegal să intre cineva cu ea în cabină, așa că nu i se spune decât să citească ce scrie și să voteze.
– Dar, zău, eu chiar nu știu ce să votez. Ce să votez?, o întreabă pe ailaltă, cea care votase deja.
– Păi să votezi…
Se oprește când ne vede privirile ațintite asupra ei, apoi reia:
– Nu știu fată, zău, vezi cu da sau nu, eu nu-ți zic. Pune și tu ștampila.
A pus-o, apoi buletinul în urnă. Sunt extrem de convinsă că nu știe clar pentru ce a votat. Și nu pot să nu mă întreb cum pot decide pentru ce votează cei care nu știu să citească ce scrie pe buletinul de vot. Teoretic, cred că e legal. Dar altfel cum să alegi dacă nu știi ce alegi?!

La următoarea secție mai sunt câteva plecate sau externate, dar ne stabilim cartierul general pe hol și din saloane ies câteva femei în pijamale, cu buletinul în mână, să voteze. Asistenta e furioasă că am venit, aproape că țipă la noi, dar nu-s incidente. Nu știu dacă pacientelor le e clar sau nu ce votează, oricum ar fi, nu pun întrebări. Totul se desfășoară regulamentar și nimeni nu face comentarii.

La ultima secție ajungem, în fine, într-un salon cu bebeluși. Sunt mici, o zi sau două, și sunt absolut adorabili, mai ales că toți dorm. Votează două mămici și urmăresc procedura cu coada ochiului, dar în realitate stau de vorbă cu mămicile care nu votează despre bebelușii lor.  Sunt trei băiaței și o fetiță în salon. Toată lumea e bine. Plecăm, și-s în continuare vrăjită de degețelele alea mici-mici, subțirele cât un băț de chibrit. Eram curioasă să le întreb pe mamele care au votat ce-ar spune dacă într-o zi copilul lor abia născut o să vină acasă cu un iubit – ambele erau mame de băieți – dar mă abțin. N-are nici un sens, n-ar schimba nimic, abia au născut, sunt fericite, le las în pace.

Final de primă zi

Revenim la școală, tot liniște, tot pace, mai sunt câteva ceasuri până la închidere. Discut cu motanul cel negru pripășit pe la școală, mă plimb între secții, notez în aplicație, mă mai amuz în sinea mea de un votant sau altul. Mă verific pe liste, ia să vedem, poate am votat!
– Nu votați?, mă întreabă președinta.
– Nu.
– Păi?
– Nu cred că are cineva dreptul să decidă asupra libertății oricui de a avea o familie cu persoana iubită.
Simt că nu mă abrobă, dar nu insistă.

Sună de ora 21. Totul se împachetează și sigilează. Se fac procesele verbale cu voturile zilei, se afișează pe tabela fiecărei secții în parte. Le pozez. Raportez tooate procedurile în aplicație. La nouă jumate se sigilează ușa de la intrare. O singură coală, cinci ștampile, câte una pentru fiecare secție.
Prima zi s-a terminat și n-am făcut decât vreo 16.000 de pași. În loc de cină îmi pun ultimii stropi de vin din sticla deschisă acum vreo două-trei zile, dau drumul la Netflix și mă rog să adorm cât mai repede.

Sfârșitul primului act. Cortina!

Dacă mai aveți răbdare, citiți și despre cum a fost a doua zi ca observator la referendum. Ceva mai colorată. Și e și o răsplată pentru voi la sfârșit. Sunt două texte atât de lungi încât m-am simțit datoare să dau un premiu cui le parcurge!




Copyright © 2014. All rights reserved.

Posted 15/10/2018 by ruxandra in category "ţara mea de d'oh!", "texte de tot râsu'

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *