September 12

Adrian Măniuţiu: de la invitat la prezentator TV!

Cum ar fi să n-ai absolut nici o legătură cu televiziunea, dar să dai un interviu, un singur interviu, şi să ţi se propună, apoi, să prezinţi o emisiune?! Pentru unii s-ar putea să fie (încă) un vis, dar pentru Adrian Măniuţiu, un economist de 33 de ani, soţ şi, de curând, tată, e un fapt care a devenit realitate. Şi când te gândeşti că, la început, nici măcar nu a vrut să se ducă la interviul ăla!

Continue reading


May 19

Drum bun, Daniel!

De vreo câteva ceasuri (deja!), îmi caut vorbele ca să-mi spun că… Să-mi spun ceva, de fapt, orice. Dar mai ales să reuşesc să fiu cumva împăcată, să reuşesc să nu fiu furioasă, să reuşesc să cred că există un plan mare, măreţ, uluitor, plenar şi universal, o logică, o normă prin care plecarea asta e bună, dreaptă, normală. Nu prea găsesc.

Daniel Răduţă nu mai e cu noi, a plecat într-un loc – oricare şi oriunde ar fi! – în care lui îi este mai bine. În ultimele luni a avut dureri şi a trăit mai mult în spital, iar speranţa îl cam părăsise, gonită de durere. Multă durere. Deci e mai bine, a plecat împăcat şi liniştit, în somn.

Ştiu prea bine cât de mulţi sunteţi cei care l-aţi ajutat când şi cât a avut nevoie, acum mai bine de doi ani. Sute, mii de oameni au reacţionat omeneşte atunci când Daniel a avut nevoie de ajutor. Vouă, tuturor celor care sunteţi supăraţi acum, care credeţi acum că n-are sens să te lupţi şi că speranţele şi gânduri voastre bune pentru Daniel au fost zadarnice, vouă, aşadar, vă spun că aţi făcut o minune, iar faptul că Daniel nu mai e acum printre noi nu schimbă acest lucru.

Dacă nu eraţi voi, toţi şi fiecare în parte, Daniel n-ar fi apucat să-şi cunoască copilul, să fugă, pur şi simplu, din spitalul de la Milano, atunci când s-a născut Vlăduţ, pentru a veni, preţ de câteva ore, la maternitate, în Bucureşti, să-şi îmbrăţişeze soţia şi băiatul, şi n-am să uit niciodată cât de mândru şi de fericit a fost atunci. N-ar fi apucat să-l audă spunându-i Tata, să-i fotografieze fiecare mic zâmbet şi să ne trimită zâmbetele astea pe mail, mândru nevoie mare! Şi fericit!

Dacă nu eraţi voi, toţi şi fiecare în parte, Daniel nu apuca să înceapă planurile şi discuţiile (ajunsese până la Raed Arafat) pentru o clinică de transplant celule stem, una care să rezolve, măcar parţial, problema celor bolnavi de leucemie, condamnaţi la moarte dacă nu reuşeau să facă rost, în timp util, de o sumă aproape obscen de mare pentru orice român de rând.

Şi, în fine, dacă nu era Daniel, noi, toţi şi fiecare în parte, n-am fi aflat niciodată că putem face minuni împreună – cu atât mai mult pentru că el nu mai e ar trebui să ne amintim că putem! Şi pentru asta, fie şi doar pentru asta, pentru că ne-a arătat acest lucru, că suntem umani, ar trebui să-i mulţumim nespus. Şi să respirăm.

Să ştiţi că Vlăduţ îi moşteneşte culoarea ochilor, zâmbetul şi, sunt sigură, curajul şi optimismul. E un băieţel tare vesel şi frumos, care, când o să mai crească niţel, o să afle că tatăl lui a fost un tip grozav, unul pe care l-au admirat şi sprijinit o grămadă de oameni. Cât despre clinică… De-acum nu mai e lupta lui Daniel. Dar poate fi a noastră. Dacă vreţi.


May 18

Pe repeat

Toate lucrurile se întâmplă cu un rost. Toate au un rost. Au un înţeles, o noimă şi un motiv! Trebuie să aibă! Sigur au! Şi mâine am să-l văd mai clar. Acum nu. Acum…

îmi pare rău, ştiu că sunt criptică, acum nu pot spune mai multe. eu sunt ok.


May 17

Donna Summer

Când eram mică, ai mei aveau un casetofon Sanyo şi câteva casete BASF portocalii pe care era mult ABBA, ceva Boney M, nişte Harry Belafonte. Şi o casetă originală, singura, cu Donna Summer, pe care, cam pe când m-am prins eu cum funcţiona aparatul, am ascultat-o până am făcut-o praf, cântând şi dansând ca o viitoare speranţă ce mă credeam, demnă cel puţin de Steaua fără nume – Loredana, fereşte-te că vin!

Deci se poate spune că am crescut cu Donna Summer, iar artista mi-a plăcut şi mai încoace, în anii în care renunţasem deja să fiu vedetă… cel puţin pe scenă! :)

De-aia a fost aşa, cam aiurea, când am aflat că s-a prăpădit, azi, la 63 de ani. Vedeţi voi, când eram copil mi se părea că vocile de pe casetă sunt nemuritoare.

Ei, de-acum cred că vor monta şi-un discoball prin cele raiuri..


May 10

Sir Richard Branson la Bucureşti (prima parte, aia bună!)

Articolul ăsta ar fi putut să se numească la fel de bine şi Bucureştiul la Sir Richard Branson, dacă frumoasa noastră capitală n-ar fi fost cucerită, tot astăzi, de finala UEFA ce are loc diseară a avut loc aseară pe Arena Naţională. În orice caz, Bucureştiul CEO şi “All Corporate Stars” au ales Branson. Sau, mă rog, cel puţin pentru prima parte a zilei!

Până nu mă lansez în impresii, profit de ocazie să mulţumesc “sponsorului” care m-a trimis la frumoasa conferinţă, respectiv Portal HR şi, prin extensie, Mădălinei Uceanu! They both rule HR! Şi vedeţi că la final am şi un concurs de la editura Publica prin care cineva primeşte cea mai recentă carte a lui Sir Richard Branson, apărută fix zilele astea şi în România: Afacerile pentru oameni (Screw Business As Usual!) – HOT! HOT! HOT!

Aş zice că Sala Palatului a fost neîncăpătoare pentru cei prezenţi, dar e doar o aparenţă, fiindcă sectoarele de sus de tot au fost blocate pentru accesul publicului şi, prin urmare, goale. De altfel, nici nu sunt sigură că s-ar fi văzut ceva şi, la cât de mare e, totuşi, Sala Palatului, probabil că plătitorii respectivi nici măcar n-ar fi putut spune că au respirat acelaşi aer cu Sir Richard.

Aş estima că au fost un pic peste vreo 2000 de oameni, dintre care probabil că vreo 15% au avut invitaţii, iar restul au plătit 320, respectiv (la VIP) 550 de euro. Bine, bine, Sir Richard e scump cât un artist internaţional bine cotat (ceea ce şi este, de fapt!), dar chiar şi aşa, cu sponsori cu tot, nu cred că pentru organizatori a fost o afacere proastă. În schimb… Dar mai bine citiţi!

Booon! Acu’ despre conferinţă. Conferinţa, de fapt, a fost mai degrabă cu Robin Sharma, pentru vreo 90 de minute, o pauză şi, abia după asta, am asistat la un inteviu live pe care acelaşi Robin Sharma i l-a luat şefului Virgin TOT! Şi după asta au urmat şase întrebări din public (funny!) şi, după, un VIP lunch în care directoarea de la Garanti i-a povestit lui Sir Richard ce minunată e banca de-o conduce, iar Sir Richard ne-a mulţumit tuturor pentru atenţie. Dar să nu anticipam.

Robin Sharma a vorbit ca la carte – cam în truisme, gen “Şi dacă jobul tău e să mături, atunci să faci asta la fel de bine pe cât picta Picasso”.  De altfel, Picasso a apărut în discuţie, ca exemplu, de atâtea ori, încât la un moment dat mi-a trecut prin minte să încep să le număr, noroc că s-a sunat de pauză. Totuşi, are dreptate când spune că

– pierdem vremea aiurea (şi) la job în loc să ne concentrăm pe ce avem de făcut
– nu ne desprindem de zona de confort şi pierdem din pricina asta
– nici un job nu e doar un job ci o şansă pentru oricine de a face lucrurile mai bine şi lumea mai bună: când te duci la job trebuie să însemne mai mult decât un loc de muncă şi un salariu, pentru că petreci atât de mult timp din viaţa ta cu munca!
– lasă în urmă oamenii mai buni decât i-ai găsit
– trezeşte-te devreme, fă sport măcar un sfert de oră dimineaţa, ţine un jurnal şi scrie în el, zilnic, cinci chestii pe care le-ai câştigat/învăţat/realizat, ascultă muzică, citeşte şi, în general, nu uita să-ţi placă ce faci

[pauză]

Când am revenit în sală, o extrem de proastă inspiraţie ne-a făcut să ne aşezăm mai în faţă, în lateral, astfel că în partea a doua a evenimentului am “beneficiat” de un sunet execrabil, cu [sh, ts, ch]-uri care se auzeau cu scraşnete decibelice şi ecou, aşa că am fost nevoită să fac eforturi destul de susţinute ca să pricep ceea ce se spunea.

Sir Richard Branson nu a vorbit “liber”, iar participarea lui a fost, de fapt, sub forma unui interviu live, pe scenă, luat de Robin Sharma – foarte slab intervievator şi cred că o să fiţi de acord cu mine aici dacă vă spun că au fost întrebări de genul “Eşti fericit?” sau “Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?”, la care, apropo, primul răspuns a fost “soţia” (care, de altfel, a mai fost menţionată în discuţie), apoi a adăugat “notebook-ul” şi, la final, a mai spus: o lupă, ceva de scris şi un recipient pentru apă. Sau cel puţin asta bănuiesc că a spus – sunetul chiar era mizer!

foto Silviu Matei | Mediafax via Gândul

Mi-a plăcut foarte mult ce a spus referitor la felul în care înţelege business-ul, şi anume acela de a face o diferenţă (în bine) în viaţa oamenilor, asta ca sfat în ceea ce priveşte ideile de afaceri.

A mai zis, de asemenea, o chestie mişto, cum că el a avut noroc, şi că mulţi oameni muncesc din greu şi nu ajung să aibă succes, şi tocmai de aia, el, care are, simte şi responsbilitatea de a face bine în jur, fiindcă succesul (în sens de avere) nu se întâmplă prea multor oameni.

Referitor la oportunităţile pe care le vede în umătorii cinci ani a spus că lui i se pare că pe timp ce criză există multe oportunităţi, deoarce costurile sunt mai reduse, dar că antreprenorii trebuie să devină mai flexibili, în special în ceea ce-i priveşte pe angajaţi, amintind de part-times şi job shares, ca soluţie la criza de timp şi la şomaj. Ca sfaturi a menţionat transformarea ideilor geniale în business şi atenţia la detalii.

A vorbit un pic şi de fundaţia pe care o are, Virgin Unite, şi a mulţumit tuturor celor din sală pentru spriinirea acestei fundaţii – fee-urile pe care le primeşte pentru apariţii publice merg toate către fundaţie, şi nu sunt mici: pornesc de la 100.000 de dolari pe apariţie, doar aşa, să vină să zică Bună, Pa!

Şi Bună, Pa! vă spun şi eu acum. Tot azi, dar mai încolo, vă povestesc cum au fost întrebările adresate din public, cum a fost la prânzul VIP şi alte aventuri bransoniene. Până atunci, aşa cum am promis, cu ajutorul celor de la editura Publica, am plăcerea să vă ofer cea mai recentă carte semnată Richard Branson, Screw business as usual | Afacerile pentru oameni + o scurtă descriere găsiţi aici.

Pentru a intra în posesia ei, trebuie să-mi spuneţi, în comentarii, ce business v-ar plăcea să aveţi dacă aţi primi de undeva banii pentru demararea lui. Cine ştie ce investitor o citi printre rânduri! :)


May 4

Se caută apartament de închiriat!

Nu, nu e pentru mine, ci pentru amicul Alex, care m-a sunat luni sau marţi, în zilele alea libere, iar eu n-am avut când să-i răspund, aşa că i-am întors apelul abia ieri. După ce mi-a dat un SMS că e urgent – scuze, Alex!

Bref, Alex mi-a zis că e disperat niţel, fiindcă el şi Alexandra, iubita lui, trebuie să se mute, şi nu găseşte nimic care să-i convină şi ei. Ştiind pasiunea Alexandrei pentru cosmeticale, l-am întrebat, în glumă, de ce nu închiriază Casa Poporului sau Baia Griviţa, fiindcă îmi imaginez că acolo ar avea Alexandra suficient spaţiu, în baie, pentru a-şi aranja toate sticlele şi sticluţele, borcănaşele, loţiunile, cutiuţele…

Da, nene, fata asta are un arsenal întreg de cosmetice, chestie care la prima vedere ar putea părea un pic enervantă, mai ales pentru Alex, care în baia comună are loc doar pentru periuţa de dinţi! Daaaaar! Când mergem în gaşcă la mare cine are şi cremă de plajă, şi după plajă şi cu vreo trei feluri de SPF? Şi farduri în toate culorile, din care se alimentează toate fetele?! Aham! Alexandra! Şi când ai nevoie de un sfat despre ce ţi s-a potrivi, pe cine suni?! Aham! Tot pe Alexandra!

De altfel, dacă mă uit în baia mea, chiar nu pricep foarte clar de ce mi se plânge Alex. Mă rog, exceptând fapul că toţi agenţii imobiliari din oraş îi spun că nu prea are şanse să găsească un apartament de 75 de metri pătraţi în care baia să fie, aşa, de vreo 50 de metri pătraţi. Ca să aiba Alexandra suficient spaţiu!

Serios, dacă ştiţi un apartament decent cu o baie foaaaarteeee maaaaareeee, ajutaţi-l pe Alex, îl găsiţi pe facebook, aici. Cei doi plătesc preţul pieţei şi se grăbesc să se mute, iar eu am promis că scriu pe blog ca să-l ajut.


April 28

Cea mai frumoasă fată

Se pare că frumuseţea nu e neapărat în ochii privitorului ci în detalii… matematice! Un grup de cercetători britanici (!) a calculat, calculit şi calculot cum că a mai frumoasă faţă şi fată ar trebui să aibă distanţa dintre pupile cam jumătate, sau şi mai bine 46%!, din lăţimea feţei, de la o ureche la alta. De asemenea, tot matematic, s-a mai stabilit că distanţa ideală între ochi şi gură trebuie să nu fie mai mare de o treime din lungimea feţei, măsurată de la bărbie până la linia părului.

O firmă, Lorraine Cosmetics, a luat de bune studiile şi s-a pus pe căutat şi a tot măsuat vreo 8000 de chipuri până a găsit-o pe Florence Colgate ale cărei “dimensiuni” sunt 44, respectiv 32,8 la sută. Adică ea:

După cum se vede, Florence mai are câteva calităţi ce ţin de frumuseţea feţei: ochi mari, pomeţi înalţi şi buze pline şi, potriveala potrivelii, trăsăturile ei sunt aproape simetrice.

Eu nu zic, e frumoasă de frumoasă, dar ce s-a întâmpla cu “vino încoacele”?! Oricât de frumoasă o faţă, asta e ceea ce ne atrage sau nu cumva contează şi personalitatea?! Spre norocul ei, Florence pare o fată în regulă, căreia desemnarea ca frumuseţe ştiinţifică nu i s-a urcat la cap! Dacă era româncă…. ehei!

video platform video management video solutions video player


April 25

O zi puţin nebună

Nu pot să editez textul în titlu, că puţin ăsta ar fi fost scris cu italice, fiindcă e ironic.

Azi am pus pe FB link către povestea tristă a unui copil care e tare bolnav şi ai cărui părinţi ar vrea să-l vadă sănătos şi cineva a reacţionat deplasat (şi neaşteptat), de parcă ar fi vina cuiva că copilul e bolnav sau că părinţii n-au sute de mii de euro în bancă!

După aia am plecat de-acasă în papuci. Noroc că erau unii cu care am putut defila pe stradă, fără să se uite lumea dubios la mine. Că ştiam eu că sunt papuci.. ei, asta e altceva! După aia m-am întâlnit cu cineva care mi-a povestit că într-un proiect în care suntem amandoi implicaţi iar s-au modificat modificările. A ţâşpea oară, de-a ajuns omul să ia rudoteluri, şi cred că nici eu nu mai am prea mult!

La radio era o discuţie despre cancer şi despre sistemul sanitar din România care e aşa cum e. Vorbit la rece, fără melodrame, sec, cu cifre şi statistici, de mi s-a ridicat părul în cap. Brrr!

Am reuşit să ajung un pic mai târziu la întâlnirea de încheiere a Creative Fitness Studio însă, pentru vreo două ore, lumea a căpătat culori mai rozalii. Deşi… concluzia era că multora le era teamă de creativitate. Eu chiar am lovit-o cu logica peste cap, biata creativitate! Şi am rezolvat problema cu un măr şi cu un LEGO, poftim! Şi am cunoscut un contabil creativ. Şi m-am simţit un pic precum Alice în Ţara Minunilor.

Şi nu mai plec la mare, că nu se aliniază corespunzător planetele. Şi nici la Homoseea.

În drum spre casă am decis să fiu normală ca oamenii normali şi să nu iau taxiul ci troleul. Eram în centrul oraşului, pe Kogălniceanu vizavi de Mec. Safe area. Dincolo de faptul că am aşteptat de mi s-au lungit urechile, în staţie erau tot soiul de personaje. Un om la vreo 40 de ani, c-o sticlă de bere într-o mană, c-o ţigară în cealaltă, afumat bine, care le spunea, clar şi limpede tuturor celor din staţie, că el a ales viaţa. Chiar aşa. Fără să ridice tonul, fără să declame asta, dar foarte convins, exact aşa: “Am ales viaţa”. Mda. Nu părea ca şi cum, aşa că mi-am mutat privirea. Un tânăr tuşea şi strănuta de mama focului, fără să pună mana sau vreo batista la gură. Un alt nene, chiar binişor îmbrăcat, servietă, cravată, pantofi ok, se clătina nesigur pe picioare. Afumat şi el. Rău!

Chiar în faţa mea, un el şi o ea. Ea e blonda, el e înalt. Se sărută, el îi pune mâna pe fund. Heh, amorul.. Când se mişcă un pic, observ că ea nu e majoră, el e. De ceva timp, vreo 15 ani cel puţin.

Un cerşetor inspectează coşul de gunoi, un câine se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Face pipi, şi pe stâlp şi pe cerşetor. Ăla râde.

În fine, vine troleul. În faţa mea urcă două doamne. N-am cum să nu aud ce-şi spun. Una dintre ele vorbeşte despre credinţa în Dumnezeu şi curăţenia sufletească. Peste două staţii se urcă patru voci. “Să moară familia mea” s-a repetat mult prea des. “Bag cuţitul în el” a intervenit mai rar, dar hărmălaie au făcut în tot troleul. Mă făcusem mică în scaun, gândindu-mă că s-ar putea să coborâm la aceeaşi staţie. Mă gândeam ce dracu’ am prin geantă care ar putea funcţiona ca armă. Când m-am dus la usă, m-am uitat spre ei. Nici unul nu cred că avea mai mult de 14 ani.

În bloc, liftul a coborât până să-l chem eu. Din el a ieşit un bărbat care m-a salutat, politicos.

– Bună seara.

– Bună seara.

Primul semn de normalitate dintr-o zi întreagă. Cred c-am să citesc ceva. Poate nişte Fraţii Grimm. Cred c-ar merge. Sau un cântec vesel. Ca de exemplu:


April 22

White Sensation-al!

Nu-mi place deloc muzica duţi-duţi, aşa că am avt nişte dubii când a fost vorba de petrecerea Sensation în România – prima de până acum, şi nu oricare, ci chiar White Sensation! M-am dus, totuşi, ca să văd şi eu cum e atmosfera şi cum devine cazul cu 15.000 de oameni îmbrăcaţi toţi în alb, cum poate să arate Romexpo costumat pentru cea mai tare petrecere dance din lume.

De fapt, pe măsură ce treceau zilele, abia mai aveam răbdare până la începerea petrecerii!

Încă de pe la Arcul de Triumf, grupuri grupuleţe de oameni îmbrăcaţi în alb se îndreptau spre locul faptei şi mi s-a părut mişto, toată chestia asta cu îmbrăcatul în alb bagă lumea în aceeaşi poveste şi e cool. Am parcat pe lângă Casa Presei, de teamă că locurile din Romexpo vor fi fost deja ocupate şi, ca să fiu sinceră, mă aşteptam şi la ceva înghesuială la intrări, dar n-a fost cazul… cel puţin nu când am intrat noi, devreme ce-i drept, înainte de ora 22.

Locul decorat futuristic-oceanic (pot să zic aşa?! uite că pot!), cu nişte meduze uriaşe din plastic transparent, cu sfere, cu lumini, iar show-ul a avut şi el parte de efecte speciale şi mai puţin speciale – aici mă refer la domnişoarele care au urcat din când în când pe scenă, fiecare moment cu coregrafia lui, fiecare moment cu costumele lui.

Mă aştepam să nu rezist mai mult de-o oră, hai, două, după ce ar fi început să-mi curgă sânge din urechi, DJ-eala chiar nu e genul meu de muzică, dar… a fost chiar mişto! Adică (acum am aflat şi eu, vă daţi seama că mă pierdeam în amănunte din astea!) a fost mai mult trance decât house. DJ White a deschis, apoi au fost românii Greeg şi Onuc, apoi Pete Tong şi, în fine, ultimul la al cărui program am asistat eu, Fedde Le Grand. Preferatul meu a fost Pete Tong, care m-a cucerit cu intro-ul, şi pentru că Pitong! – habar n-aveam de la ce vine, acuma ştiu!

Activarea Durex! Funny!

Şi gata, stimaţi cititori, că mâine (azi!!!) trebuie să mă trezesc la 7.45 pe motiv de dat o fuga la vecinii bulgari! Am fost la White Sensation! Şi ştiţi ceva?! A gost grozaaaaaav! Asta nu înseamnă că se schimbă ceva în preferinţele mele muzicale sau c-o să ies prin cluburile cu duţi duţi, nu. Dar pentru o seară a fost super, atmosferă and all!

GG, Events, să mai faceţi d-astea!

PS Nu pricep de ce pe scenă au defilat numai fete, mi se pare nedrept şi voi să protestez! Adică de ce doar bărbaţii să-şi clătească ochii, ha?! De altfel, în afară de MC, sau ce naiba titlu o fi purtând domnul care s-a urcat din când în când pe scenă (unul şi acelaşi!), n-am văzut nici un domn după care să întorc capul. Too bad!


April 17

Premiile Pulitzer 2012

Astăzi s-au anunţat câştigătorii prestigiosului premiu Pulizer. Apropo, şi România a dat un premiu Pulitzer, în 1991, fotografului Willian Snyder, care a făcut un reportaj cu oribilităţile din orfelinatele româneşti şi a câştigat, cu acest reportaj, categoria Feature Photography. Dar să vedem premianţii din acest an – “Click AICI” şi plângeţi, dragi jurnalişti români!

Public Service, cel mai prestigioasă dintre categorii, şi singura pentru care câştigătorul primeşte (şi) o medalie de aur: Philadelphia Inquirer, pentru o serie de reportaje privind violenţa în şcoli care au impus o serie de reforme în acest domeniu. Ceilalţi finalişti au fost The Miami Herald, pentru tratarea subiectului bătrânilor asistaţi, reportaje care, de asemenea, au dus la modificare legislaţiei, şi The New York Times, pentru seria “Abused and Used“.

Breaking News Reporting, pentru acoperirea exemplară a unui breaking news, redarea evenimentelor, pe măsură ce acestea au loc, cât mai rapid, şi cu oferirea unui context: Tuscaloosa News, pentru materialele despre o tornadă, şi pentru felul în care au acoperit subiectul, inclusiv pe social media (în special Twitter), cu implicare în căutarea persoanelor dispărute, chiar dacă întreruperile de curent au dat peste cap activitatea ziarului.

Ceilalţi finalişti au fost The Arizona Republic, pentru felul în care au folosit mijloacele jurnalistice şi social media în tratarea subiectului unui mass shooting care a omorât şase persoane, şi Wisconsin State Journal, pentru acoperirea protestelor legate de bugetul local.

Investigative reporting, acordat ex aequo, celor de la The Seattle Times, pentru investigaţia privind felul în care o serie de pacienţi au fost mutaţi de pe medicamente pentru controlul durerii pe metadonă, un medicament mai ieftin însă mult mai periculos, şi celor de la Associated Press (Matt Apuzzo, Adam Goldman, Eileen Sullivan şi Chris Hawley), pentru materialele despre programul secret al NYPD pentru monitorizarea (spionarea) comunităţilor musulmane.

Ceilalţi finalişti, The Chicago Tribune, au avut un material despre lacunele judiciare care au permis multor persoane certate cu legea să plece din ţară pentru a scăpa de pedepse.

Explanatory Reporting – premiul merge la The New York Times, pentru materialele lui David Kocieniewski despre felul în care se folosesc lacunele din legislaţie pentru evitarea plăţii taxelor.

Ceilalţi finalişti au fost Tom Frank de la USA Today, pentru seria cu pensiile de stat umflate în feluri teribil de creative, însă, nu şi legale, şi Wall Street Journal, pentru materialele privind felul în care companiile îşi iau informaţii despre cetăţeni via mobile şi computere (inclusiv facebook!).

Local Reporting – premiul pleacă la Saa Ganim de la The Patriot News, pentru materialele despre un scandal sexual în care a fost implicat şi fostul antrenor de fotbal, Jerry Sandusky.

Finalişti au fost California Watch, pentru articolele (timp de 19 luni, cu followup in 2011!) privind felul precar în care sunt construite şcolile din zonă în termeni de protecţie în caz de cutremur, şi Advertiser Democrat, pentru seria despre condiţiile deplorabile şi proasta administrare a locuinţelor de stat.

National Reporting – premiul merge la David Wood de la Huffington Post, pentru reportajele despre provocările pe care le au de trecut soldaţii americani răniţi în Iraq sau Afganistan, reportaje care au fost publicate şi sub forma unui ebook. Şi, înainte de cârcoteli, e bine să ştiţi că materialele lui Wood au fost scrise exclusiv pentru HP.

Finalişti la această categorie au fost Jeff Donn de la AP, pentru o serie despre uzinele nucleare, şi Jessica Silver-Greenberg, de la Wall Street Journal, pentru articolele despre metodele adesea neortodoxe folosite de recuperatorii de datorii.

International Reporting – Jeffrey Gettleman de la The New York Times, pentru reportajele despre pirateria şi foametea din Somalia.

Jeff Gettleman

Finaliştii acestei categorii sunt echipa de la The New York Times pentru articolele în care au descris o serie de greşeli făcute de autorităţile din Japonia după cutremurul din 2011, şi echipa de la Thompson Reuters, pentru privirea generală asupra revoluţiei din Libia.

Feature Writing – premiul merge la Eli Sanders de la săptămânalul The Stranger, pentru povestea unei femei care a fost violată în acelaşi atac în care iubita ei a fost, de asemenea, violată, şi, mai apoi, ucisă.

Finalişti au fost John Branch de la The New York Times, pentru povestea tragică a unui jucător de hockey, poveste care a adus în discuţie şi violenţa sportului, în general, şi Corinne Reilly de la The Virginian-Pilot, pentru povestea medicilor dintr-un spital militar american din Afganistan, o serie de cinci articole intitulată “O şansă în Iad”.

Commentary – premiul pleacă la Mary Schmich de la Chicago Tribune, pentru articolele despre oraşul în care trăieşte.

Finalişti: Nicholas Kristof of The New York Times şi Steve Lopez de la Los Angeles Times.

Criticism – Wesley Morris de la The Boston Globe, pentru recenziile de film, al doilea an consecutiv în care Globe ia premiul la această categorie. Finalişti: Philip Kennicott de la The Washington Post, tot pentru teme culturale, şi Tobi Tobias de la ArtsJournal.com.

Editorial Writing, trei nominalizări, nici un câştigător.

Cartooning – premiul a fost câştigat de Matt Wuerker (finalist în 2009 şi 2010) de la POLITICO

iar finalişti au fost Matt Bors, via Universal Uclick şi Jack Ohman de la The Oregonian.

Breaking News Photography – premiul merge la Massoud Hossaini de la AFP pentru fotografia care prezintă o fetiţă plângând în Kabul, după detonarea unei bombe de către un sinucigaş.

Finalişti: Carolyn Cole şi Brian van der Brug de la Los Angeles Times pentru imaginile surprinse în timpul dezastrului din Japonia de anul trecut,

şi John Moore, Peter Macdiarmid şi Chris Hondros de la Getty, pentru fotografiile realizate în timpul revoltelor cunoscute ca “primăvara arabă”. Chris Hondros a murit, anul trecut, în timp ce se afla, la datorie, în Libia. Avea doar 41 de ani.

Feature Photography – Craig F. Walker de la The Denver Post, pentru portretul făcut unui veteran american din Irak în timp ce încerca să facă faţă sindromului de stres posttraumatic, după o tentativă de suicid.  Pozele sunt, cu adevărat, impresionante, iată mai jos doar două dintre ele, întreaga serie aici:

Finalişti: David Guttenfelder, Ng Han Guan şi Rafael Wober de la AP, penru o fotoreportajele din Coreea de Nord, şi Francine Orr de la Los Angeles Times, pentru portretele realizate unor copii care suferă de autism şi familiilor lor.

Premiile pentru celelalte categorii, care nu au legătură cu jurnalismul, sunt pe site-ul oficial al competiţiei.

Joseph Pulitzer (bio) a fost un jurnalist amerian de origine ungară care a revoluţionat jurnalismul la acea vreme. El a lăsat prin testament două milioane de dolari pentru înfiinţarea unei şcoli superioare de jurnalism (Universiatea din Misouri avea să fie prima care a făcut asta, iar azi are una dintre cele mai prestigioase şcoli de jurnalism) şi a unui premiu. Premiile Pulitzer se acordă din 1917., iar acordarea lor este administrată de Colmbia University.

Cei care doresc să se înscrie trebuie să plătească o taxă de 50 de dolari pentru fiecare înscriere. Cele mai multe premii – patru – au fost câştigate de poetul Robert Frost, dramaturgul Eugene O’Neill şi de fotograful Carol Guzy de la Washington Post.