May 18

Hai România!

România, prin Mircea Tudor, a câştigat recent Marele Premiu la Salonul de Invenţii de la Geneva. Victoria reprezentanţilor români la Geneva se întâmplă pentru al doilea an consecutiv iar asta este o premieră în istoria de 41 de ani a evenimentului. Cu toate astea, în loc să fim mândri de reuşita unor români, am dezbătut, mult mai pe larg, la momentul respectiv, problema “interzicerii micilor”.

BizMirceaTudor cu trofeul
Mircea Tudor & trofeul cu steag românesc

Aparent, aşa ne sunt nouă priorităţile, şi ne place mai mult să dăm vina pe ţară pentru lipsa noastră de perspective decât să admitem, fără invidie, că sunt şi români care ne dau motive să fim mândri că le suntem compatrioţi. Cel mai recent dintre exemple ar fi cel al unui licean din Râmnicu Vâlcea, Ionuţ Budişteanu, care a câştigat premiul cel mare la International Science and Engineering Fair organizat de Intel – ştirea e aici.

Continue reading

April 9

Dar tu respecţi regulile?

Ne plângem de autorităţi – şi pe drept cuvânt! – şi că în România bunul simţ e desuet, că statul nu face, că ţara nu-ţi dă! Dar noi respectăm regulile? Noi suntem corecţi? Încercăm să facem ca legea să fie respectată? Chemăm poliţia când vedem nereguli? Atenţionăm OPC-ul când supermaketul ne vinde mâncare expirată sau CNA-ul când televiziunile aberează pe bandă rulantă?! Ne tragem de mânecă unii pe alţii când o luăm pe arătură!? Nu prea facem asta, nu?

Continue reading

December 1

România mereu surprinzătoare

Mă gândisem să scriu ceva mobilizator şi frumos despre România şi români. Fiindcă pot să fac asta, deprinderea de a vedea părţile bune ale… orice!, e deformaţie profesională. Dar mi s-ar părea ipocrit niţel. O fac, oricum, de fiecare dată când am ocazia, când aleg să povestesc atâtea chestii mişto care se  petrec în ţara asta şi despre oameni care au ales să facă, nu să aştepte.

Şi mi-e drag de România şi când îmi vine s-o părăsesc, nu numai azi, când văd că suferă, săraca, pentru că noi, românii, suntem atât de nepăsători când vine vorba de a schimba lucrurile, nu doar a vorbi despre schimbare pe reţelele sociale. Continue reading

November 27

Cultura şi Educaţia şi-au cam luat câmpii… Noi mai rezistăm, da?!

TVR Cultural s-a închis pentru că televiziunea publică n-a fost în stare să primească bani şi de la buget şi din taxă fără să mai facă şi datorii. Mari! Nu se cheltuia cine ştie ce cu TVR Cultural, dar l-au tăiat oricum, fiindcă, deh, dacă nu se cheltuie mult, nici nu se scurge mult! Şi, până la urmă, ce atâta cultură şi educaţie, tovarăşi?!

Că după aia TVR ar fi dat nişte bani, şi nu neapărat puţini, ca să se facă nush ce film al lui Sergiu Nicolaescu e, probabil, o mişcare strategică pe care n-o pricep eu în context, chiar dacă ea, mişcarea, e deşteaptă şi, desigur, complet justificată! Continue reading

October 5

Peste jumătate din români n-au citit NICI O CARTE în 2012!

Un sondaj realizat de Institutul Român de Studii Sociale (IRSS) arată nişte rezultate catastrofale pentru starea naţiunii: peste jumătate din populaţie nu a terminat de citit nici o carte în 2012. Nici măcar una! Una mică, un manual, o carte de poezii sau una de bucate ori măcar o carte cu sfaturi despre cum să nu mai fim atât de inculţi şi de închişi la minte! Nimic.

Poate vouă nu vi se pare atât de dramatic, poate credeţi că-i o ştire de care putem face mişto, precum perlele de la Bac, dar nu e aşa. Cifrele de mai jos vorbesc despre ce şi unde suntem acum şi, ce-i mai grav, despre aspiraţiile noastre.

Peste jumătate din totalul celor intervievaţi (53%) declară că nu au terminat de citit nicio carte în 2012. 21% afirmă că au terminat de citit 1-2 cărţi. 11% au citit, potrivit propriilor declaraţii, 3-4 cărţi, iar 15% dintre repondenţi spun că au citit 5 sau peste 5 cărţi.

Pe categorii de vârstă, datele arată că nu au citit nicio carte 32% dintre cei cu vârstele între 18 şi 30 de ani, 49% dintre cei din segmentul 31 – 55 de ani şi 68% dintre seniorii de peste 55 de ani.

La capitolul 1-2 cărţi citite se înscriu 29% dintre cei din categoria de vârstă 18 – 30 de ani, 25% dintre cei din categoria de vârstă 31 – 55  de ani şi 13% dintre repondenţii de peste 55 de ani.

Cu 3-4 cărţi citite până în prezent, în 2012, se laudă 20% dintre cei până în 30 de ani, 10% dintre cei până în 55 de ani şi 7% dintre cei peste 55 de ani.

Doar 19% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 18 şi 30 de ani, 16% dintre repondenţii cu vârstele cuprinse între 31 şi 55 de ani şi 11% dintre repondenţii a căror vârstă depăşeşte 55 de ani s-au înscris la categoria 5 sau peste 5 cărţi citite.

Sondajul a fost realizat pentru TVH 2.0 în perioada 27 septembrie – 3 octombrie 2012, pe un eşantion de 1081 de persoane peste 18 ani, cu o marjă de eroare de +/- 2,9 %

August 13

Epilog la Jocurile Olimpice 2012: Admiraţia nu e suficientă

Olimpiada de la Londra ne-a ţinut aproape de televizoare mai bine de două săptămâni. Ne-am încurajat favoriţii, am scrâşnit din dinţi când sutimile în minus i-au descalificat ori aruncat în afara podiumurilor pe sportivii români, am lăcrimat, de bucurie sau de tristeţe, am strigat, am sperat şi, când a fost cazul, am fost mândri că steagul românesc s-a aflat deasupra altor steaguri!

Că e bun sau nu acest loc 27 în clasamentul general al medaliilor nu vreau să discut. Sigur că putem mai mult – Ungaria cum poate?! – dar, în condiţiile de subfinanţare de care se “bucură” sportul românesc, e un rezultat decent al sportivilor. Dar noi, cei de acasă? Ce rezultat avem?

Poate că vom mai comenta un pic unele fotografii – spectaculoase, fără îndoială – de la Jocurile Olimpice, poate că vom comenta sumele primite de olimpicii români de la stat ca prime pentru performanţele lor, vom mai aplauda odată sponsorii COSR (am povestit de ei – 1, 2, 3, 4 – măcar atâta lucru să fac şi eu drept mulţumire) pentru că s-au implicat şi apoi… oare vom uita această patimă olimpică sau ne vom aminti, oare, că cei de la COSR încearcă să schimbe legislaţia şi vom încerca să-i ajutăm?

Vom merge, oare, în tribunele stadioanelor să susţinem şi altceva decât fotbal prin contribuţiile noastre de plătitori de bilete, vom face mai mult sport, vom organiza acţiuni de strângere de fonduri (de fonduri, da, nu de mâini!) pentru cluburile sportive în care se face pregătirea următoarei generaţii (poate) de olimpici? Vom încerca, în următorii patru ani, să nu uităm de sportivii care, mai ieri, ne ţineau cu sufletul la gură şi cu pumnii strânşi  în faţa televizoarelor, vom încerca să ne interesăm mai des de soarta lor, de pregătirea lor, de ce putem face – în afara celor două săptămâni olimpice – pentru ca ei să reuşească performanţe mai bune şi noi, inevitabil, să ne bucurăm mai mult?!

Admiraţia tăcută nu e suficientă iar uitarea nu e, în nici un caz, măsura respectului pe care ar trebui să-l purtăm acestor sportivi – nu doar atunci când concurează ci, mai ales, atunci când muncesc până la epuizare pentru performanţele lor.

Din punctul meu de vedere, asta ar trebui să fie, pentru noi, toţi cei de-acasă, lecţia acestor Jocuri Olimpice. Lecţia în care învăţăm să ne susţinem sportivii şi performanţa olimpică mai des decât odată la patru ani, comod, din fotolii. Nu pot decât să sper că nu sunt singura care a învăţat-o.

July 30

Jocurile Olimpice: România în ziua 2

În caz că aţi fost mai interesaţi de rezultatele exit-poll-ului decât de calificările fetelor la gimnastică feminină, aflaţi că am ieşit pe locul patru şi, deşi, ne-am calificat la echipe, şi avem două fete la individual compus: Sandra Izbaşa şi Larisa Iordache. La finalele pe aparate, situaţia stă cam aşa:

Sărituri: Sandra Izbaşa

Bârnă: Cătălina Ponor şi Diana Bulimar

Sol: Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor

Se putea şi mai bine, dar, ţinând cont şi de accidentarea Larisei Iordache, e super! Bravo, fetele!

În alte ştiri olimpice, am bătut Marea Britanie în grupe la polo (mai e mult până departe, chill), am ieşit pe locul patru la sabie, băieţi, cu Rareş Dumitrescu, iar Elisabeta Samara continuă drumul spre sferturi, maine. În rest… la tenis n-am făcut mare brânză, la haltere, băieţi, 56 de kilograme, am ieşit pe locul 9 în finală… Camelia Potec n-a intrat în finală.

E drept, m-aş fi bucurat şi mai tare de rezultate bune la alte sporturi decât la gimnastică feminină unde oricum mă aşteptam să fim ok. Pe de altă parte, însă, într-o ţară în care priorităţile sunt atât de anapoda, aş spune că e foarte bine!

De mâine am o mică serie de materiale despre COSR şi partenerii acestuia la Olimpiadă, serie care începe cu un miniinterviu cu Violeta Beclea, care nu e doar o atletă de care suntem mândri ci şi Director de Marketing al COSR. Nu de alta, dar nu eu cred că nu trebuie să uităm că nu doar sportivii se străduiesc să iasă bine la Olimpiadă pentru România! :)

Cât despre referendum o să aflu direct rezultatele finale, mâine, fără să fi dat pe TV de ştiri în seara asta. Indiferent de decizia prin vot, validat sau nu, mă scutesc de circul şi isteria din seara asta..

September 22

Let’s Do It România prin Bucureşti

Îl bălăcăresc în fiecare zi pentru că e murdar, insalubru, chiar, pute, pe alocuri, e înghesuit şi prea puţin verde după gustul meu. Pentru că parcul de lângă casă are aleile explodate şi nimeni nu-şi bate capul să facă ceva legat de asta, şi e greu să alergi aşa. De trafic aproape că nici nu merită să pomenesc, atâta e de dramatică treaba. Şi nici n-au (re)venit studenţii în oraş, iar şuvoiul motorizat se târâie încet pe artere, gâtuit pe la intersecţii!

Centrul Vechi e o ruină prost pietruită, cu puzderie de terase printre care cu greu cineva îşi poate face loc. Nu a mai rămas nimic de vizitat: Hanul lui Manuc e închis, Stravropoleos-ul abia îşi şopteşte povestea iar studioul Casandra a fost retrocedat şi urmează să devină cârciumă, fiindcă proprietarul nu vrea teatru acolo iar Primăriei nu i-a trecut prin cap să pună condiţii la retrocedare. Casele vechi, dărăpănate – câte mai sunt – au faţade care abia mai rezistă şi oricum cu greu le poţi zări printre umbrelele branduite cu beri medaliate sau nu.

Dintre toate meseriile şi breslele Bucureştilor de odinioară, Lipscani, Şelari, Gabroveni, Blănari, ai zice că tot ce-a mai rămas acum sunt neinspiraţii care produc nişte rochii obosite de mireasă. Micile târguri care se întind, ocazional în spatele BNR-ului, sunt şi ele pline, în majoritate, de produse Made in China sau Taiwan, ceasuri cu pene şi pene cu strassuri şi strassuri cu luminiţe sau mai ştiu eu ce kitchoşenii. Iar asta nu e tot ce se poate spune de rău de oraşul ăsta.

Şi totuşi, dacă-l cunoşti un pic, îţi intră în sânge, şi ajungi să observi porumbeii aciuiaţi pe lângă o streaşină pusă acum mai bine de-un secol pe casă. Şi, când îşi ridici privirea, observi detalii dantelate pe zidul de sub streaşină, pe casa vecină, pe întreaga stradă. Vara, parfumul teilor e minunat, iar toamna culorile vesele ale frunzelor împodobesc asfaltul gri. Pe străzile cu nume de capitale străine merită să mergi doar la pas, ca-ntr-un muzeu, şi chiar Calea Victoriei, de la palatul lui Enescu până la palatul CEC, merită străbătută la pas. Ca şi Cotrocenii, de altfel, şi-ar mai fi şi alte zone, locuri pitite, scăpate de…  mă rog, de “progres”.

M-am născut în oraşul acesta aşa că mă bucur când se strânge lumea pentru a-l cunoaşte mai bine. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca o asemenea iniţiativă să nu se suprapună peste o alta, una pe care eu o preţuiesc foarte mult, respectiv Let’s Do It, România. Sigur, poate munca participanţilor de sâmbătă n-ar face mare diferenţă între mormanele de gunoaie şi o Românie curată. Pe de altă parte, probabil că oricine ar putea găsi ceva mai bun de făcut decât să perie câmpiile şi pădurile pentru a extrage din ele peturi, pamperşi, ambalaje, păpuşi stricate şi câte şi mai câte.

Şi nu asta e ideea, nu?

Ne plângem constant de ce nu fac mai-marii pentru noi, dar mie, Let’s Do it, dincolo de componenta de igienizare vizuală a ţării, mi se pare că organizează şansa ca fiecare român să se poată implica pentru un bine mai mare şi comun. Şi din motivul ăsta, principial, aş fi preferat să nu existe alternative – chiar dacă faine şi binevenite! – organizate în chiar aceeaşi zi.

March 16

Haita #dinRomania versus crocodilii bulimici!

Vreme de şapte zile, de data asta, am Redescoperit România în cadrul proiectului Petrom. Am văzut locuri care-ţi taie respiraţia, cum ar fi Cheile Sohodolului, biserici şi mănăstiri unde traiul monahal curge lin, netulburat, ca un pacemaker, am tras cu ochiul în curţile oamenilor, m-am mirat îngrijorat de miriştile arzătoare, semn că ţăranii pregătesc o nouă recoltă. Am mai văzut şi semne ale indiferenţei faţă de trecut: un castel (Nopcsa), azi părăginit, din care locuitorii s-au autoservit cu materiale de construcţie, ori casa memorială a lui Brăncuşi, bine păstrată, e drept, dar fără ghid, fără poveste.

Oameni şi locuri

Dar şi oamenii, soţii Pietraru care nu mai ştiau ce să facă pentru a ne simţi noi bine în atelierul lor de olărit (a fost mai mult decât perfect!) sau tanti Ioana, cea în bătătura căreia au dat buzna 20 de oameni fiindcă avea o casă superb decorată cu farfurii de lut. Şi ce-a făcut Tanti Ioana? I-a invitat pe toţi la ciorba de cocoş şi fasole bătută! Haide, arătaţi-mi mie orăşenii care ar face aşa ceva!

Ţara asta e superbă, dar veşnicia – n-am nici o îndoială! – s-a născut la sat, acolo unde tradiţia şi prejudecăţile se împletesc într-un mix ce dau suflet peisajelor minunate. Apusul, mirosul uşor înţepător de fum şi liniştea calmă dar complice ce se aşterne peste ţara de dincolo de oraşe m-au cucerit, din nou. Sunt visceral urbană, dar zău că au fost momente în care m-am simţit gata să renunţ la tot ce am pentru liniştea asta.

Oamenii, da, ei sunt motorul. Şi tot ei, “ai mei”, au fost factorul principal pentru care această primă etapă din Redescoperă România a fost atât de miraculoasă.

Pe rând, ei sunt “haita”

Bobby. A reuşit să armonizeze 20 de caractere diferite, oameni care s-au trezit împreună în această aventură, mulţi fără să se cunoască între ei, fără să fi reacţionat mai mult decât via social media. Eventual. Nu ştiu cum şi pe ce criterii ne-a ales de ne-am”pupat” aşa de bine, dar i-a reuşit mai mult ca perfect, aş zice. Chapeau bas!

Bogdana. Îmi place Bogdana. Mult. Are  un soi de empatie pe care, deşi n-o lasă să ţopăie liber exprimată, o simţi, o intuieşti. E simply irresistible! Nu pot să spun mai mult fără să dau din casă dar mă bucur mult că a fost alături de noi şi am avut ocazia s-o cunosc “la un ceaun” :)


Adi. Cred că este cel mai fin obervator al locurilor în care am mers şi, de departe, cel mai silitor dintre noi, în sensul că a descris, în detaliu, cele mai multe dintre locurile prin care am trecut. Noi, ceilalţi, am facut-o mai din viteza Dusterelor!

Anca. Pe Bundăreasa am redescoperit-o într-un fel în această aventură. Busy Bee, dar fără să-i lipsească zâmbetul de pe buze! Nu ştiu cum a reuşit să nu se enerveze când ne ruga de şapte ori să punem naibii pozele pe stick. Zic io “naibii!”, ea n-a zis. Şi tot Anca, în ultima seară, a găsit energia şi avântul nu doar să iasă în Târgovişte City ci şi să ne anime cu entuziasmul ei. Mă înclin!

Alina. Pe Alina n-o ştiam, dar îi admir acum autodisciplina şi rigurozitatea, observaţiile ironice mustind de umor şi bucuriile simple pe care nu doar că ştie să le trăiască ci şi să le împărtăşească. Un mix între autocontrol şi entuziasm debordant, asta e Alina!

Alex. Pe el îl ştiam, cel mai mult din discuţia purtată pe marginea unei şaorme uriaşe, la Cluj, când cu SMS-ul revistei Biz. S-a vorbit atunci despre viteza cu care ne trăim şi ne trăiesc vieţile şi despre cum poţi să controlezi asta. Dacă poţi. Eu încă încerc s-o fac, dar Alex chiar reuşeşte. Şi asta nu înseamnă că nu observă lucurile şi oamenii din jur. Admit, am fost surprinsă că ascultă hip-hop. Mă aşteptam la… Buddha Bar :p

Nebuloasa. Tiţa îmi e dragă şi aproape, că doar nu degeaba îi spun “soru-mea”! Faptul că e la Timişoara nu ne opreşte să povestim mult la telefon, la ore mici din noapte, şi ştie (ştii, da?) că aşa cum şi ea a făcut, pe vremea când nu ne cunoşteam decât din mailuri, dacă zice “sari”, eu întreb doar “Cât de sus?”. Şi apoi cântăm! Sau o super conferinţă, ceva!

Augustin. Hehe, n-am să spun prea multe, sic! De fapt, n-am să spun decât că e atât de mişto, că nici el nu ştie cât şi cum. Şi că fata aia care va avea răbdarea să cunoască şi să iubeasc, aşa cum merită, acest fenomen natural (diamant neşlefuit, na, am zis-o!), o să fie cea mai fericită. Augustin are o soluţie pentru orice impas, iar serile noastre ar fi fost cuminţi şi nu foarte fun dacă nu erau el şi poveştile lui. Vă spun, a fost antrenorul de fitness: am făcut febră musculară de atâta râs! Şi gata, că pactul!

Denisa. Şi pe ea o ştiam, şi-mi era deja dragă, fiindcă e caldă şi mişto, pentru că are umor, ambiţie şi răbdare, şi-i plac lucrurile faine, de bun simţ, sănătos. Şi pentru că, deşi s-a alăturat găştii abia pe la mijlocul excursiei, s-a integrat perfect. Şi pentru că o brăţară cu buburuză şi una cu boabe de cafea. Biiiiig Like!

Hoinaru. Alex e săritor, dotat cu o inepuizabilă resursă de bun simţ (tot zic de asta, dar pentru mine contează enorm!), şi i-au crescut mult acţiunile la mine când am văzut cu câtă pasiune şi drag vorbeşte despre literatura românească, în special de Rebreanu, pe care şi eu îl iubesc! Şi e super priceput la mimă, atât la cuvinte (cleveteală, parcă, nu?) cât şi la interpretarea lor prin gesturi.

Elena, cunoscută şi ca Minxieee. E veselă şi tonică, dar serioasă, atunci când e nevoie. A fost şi ea foarte disciplinată cu textele, dar nu s-a dat înapoi de la mersul în Târgovişte City, unde a dansat cu drag şi spor! Şi a reuşit o ulcea foaaaarte faină când am olărit.

Răzvan. Pare mai low profile, aşa, un observator, spre deosebire de noi, ceilalţi, mai zvăpăiaţi. Dar asta nu te scuteşte de replici sau discuţii pline de umor. A realizat cea mai mişto filmare din excursia asta şi cred că a fost şi un fel de fotograf oficial al găştii. Şi singurul domn care fumează, motiv pentru care am mai stat la poveşti şi pe marginea… scrumierei :)

Livia.Lucrează la Petrom şi, odată cu această aventură, şi-a făcut curaj să se arunce în social media, cu cont de Twitter – încă n-a apucat să-şi schimbe imaginea, dar probabil o să fie ceva cu glugă! N-am mers cu ea în maşină decât o singură dată, dar chiar şi aşa, bravo pentru cum a reuşit să se integreze în gasca noastră, a consumatorilor de online. Fără lămâie! :D

Mugur. Are un umor ce ar putea fi catalogat prea sec de cei lipsiţi de simţul umorului. Dar cum n-a fost cazul unor astfel de prezenţe în “haita” noastră, Mugur s-a aflat la înălţime, şi la propriu şi la figurat. Şi se pricepe la analize… muzicale! Pe text, nu aşa, oricum! “eu cu tine, ştii bine cât de mult am cheltuit”! :))

Lavinia. E mărunţică, frumoasă, dar plină de energie şi vai de voi dacă vă apucaţi s-o plictisiţi! Prea tare! E singura dintre noi care a încercat să fie şi cochetă în aventura asta, pornind la drum pe tocuri. La care a renunţat repede, adaptându-se… din mers, la rigorile impuse de program. Nu că nu şi-ar fi petrecut mult timp la telefon, încercând să aibă grijă şi de ce a lăsat acasă!

Mihai. Un generos! Care, plictisit, probabil, de câte gherle am comis la masa de biliard )!) a băgat bila neagră aiurea şi m-a lăsat să câştig – mersi, domnu’! Tot el are cel mai molipsitor râs, chestie care îl face instant simpatic oricui, e cel mai concentrat sofer dintre cei cu care am mers eu şi a devenit fan Puszi! Care nu e ce credeţi, pot să vă explic! Dar n-o fac :p

Siropel aka Orădeanul. Sau Laurenţiu, care cum preferaţi. A fost colegul meu de banchetă în mare parte din călătorie, şi e foarte simpatic şi cald şi fun. La Moldova Nouă, când pe mine m-a lăsat bateria, a renunţat el la a mai face poze şi mi-a dat camera lui fără rezerve, fiindcă eu eram în shooting frenzy! Şi, pe bune, nici măcar nu e aşa siropos! :)

Doru. Cu el o să-mi fac tricou, am zis! Fiindcă e generos, organizat, sărit, riguros, ştie orice pasăre, după tril, după cioc, şi a povestit atât de frumos geneza Cheilor Sohodolului încât mi-aş fi dorit să mă aşez din nou în băncile şcolii cu el profesor de geografie. Cine n-are Doru, să-şi cumpere! Din fericire pentru cei ce vor porni în viitoarele aventuri Redescoperă România, Doru se va afla în toate. Norocoşilor!

Ana. Am lăsat-o la urmă, fiindcă reprezintă chintesenţa, energia vie a acestui proiect şi a “haitei”, şi cu ea nu mi-aş face tricou ci prosop din ăla de pus pe scaunul din dreapta, ca la tirişti, atâta e de faină! Sau, la fel de bine, pansament, balsam de pus pe răni. N-am mai întâlnit un om atât de deschis, de pozitiv, de cald, de generos şi sunt fanul ei, forever and ever!

În fine, Ruxa. De fapt,un disclaimer mic: m-am învăţat să ţin garda sus şi, de obicei, durează mai mult de-o săptămână pentru ca cineva să fie verificat acolo, în turn, să treacă de porţi, de capcane şi de şanţurile cu apă în care sălăşuiesc nişte crocodili bulimici. Cumva, însă, voi, haita, aţi reuşit să treceţi cu brio, şi să vă culcuşiţi într-un loc din suflet, doar al vostru.

Sunt teribil de recunoscătoare şi fericită pentru şansa de a fi petrecut împreună cu voi toţi această săptămână, pentru tot ce am primit, simţit, trăit, văzut şi învăţat. Din suflet, vă mulţumesc!

Şi pentru că ăsta e un post cu şi despre oameni speciali mie, dar şi cu locuri faine, şi pentru că următoarea etapă a proiectului Redecoperă România ajunge în Maramureş, cineva, nu ştim cine, primeşte de la A&A Records un album superb cu locurile din acest miraculos nord de ţară, serie limitată, pentru Unesco.

E al tău, oricine-ai fi, dacă-mi spui de ce iubeşti ţara asta, în comentarii, aici, pe Facebook sau pe Twitter. Până sâmbătă dimineaţă, pe la 12, când vă spun şi eu, la rândul meu, cine câştigă acest album.

***

Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCRDaciaRomtelecomParalela 45 şi Muzeul Ţăranului Român.

Gata!