Dacă n-aş fi citit presa locală (un obicei vechi şi din ce în ce în ce mai prost) n-aş fi aflat – singura informaţie interesantă – că la Orbeasca e bâlci de Sfânta Maria. Fireşte, până şi ştirea asta era eronată: bâlciul începuse de sâmbătă şi, dacă aş fi ştiut, m-aş fi dus în după-amiaza aia, când e mai multă lume, mai hărmălaie, mai colorat. Dar n-am ştiut, aşa că ieri, în zi de sărbătoare, am “sacrificat” vreo două ceasuri ca să merg întru vizionarea culorii locale! Şi ce culoare!

Sigur, mă aşteptam ca totul să fie ţipător, că de-aia e bâlci, dar am fost un pic dezamăgită. Majoritatea tarabelor aveau produse Made in China, papuci, bumbace, brăţări de plastic şi, în general, mult, foarte mult, deranjant de mult plastic.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost “parcarea” – adică locul în care caii înhămaţi la căruţe luau o pauză şi-o gură de coceni uscaţi – fără prea mult chef, aparent. Nu le place “benzina” asta.

După asta, “food court”- ul, adică mici şi bere, cred că şi nişte suc, dar nu m-am apropiat mai mult să investighez fiindcă, după nasul meu, nu mirosea apetisant cât să mi se facă poftă, iar foame nu-mi era deloc. Şi, oricum, mă grăbeam în zona bâlciului.

Prima tarabă ieşită în cale e singura care s-a potrivit cu ceea ce-mi imaginam că găsesc, dincolo de tiribombe şi alte distracţii: vechituri. De la ţoale până la viniluri, de la aparate vechi de toate felurile (poate chiar şi un video?!) până la scrumiere cu forme ciudate şi tot soiul de chestii mai degrabă kitsch care se strâng prin casele de la ţară. Da, erau de toate pentru toţi la taraba asta, chiar şi aparate electronice, însă nu cu VHS-uri şi cu DVD-uri. “Eşti cucoană de la oraş, nu cumperi”? N-am cumpărat, fiindcă nu mi-a plăcut nimic. La ăstia doi de mai jos am ezitat un pic, însă nu m-am putut gândi la nici un prieten căruia să-i dăruiesc asemenea operă de artă:

Sugiuc, cocoşei de zahăr ars, alviţă, tot zahărul din marketul local a fost transformat în chestii colorate:

Secţiunea de oale şi crătiţi e vag reprezentată de nişte elemete cu buline şi doar câteva făcute din alamă, ustensilele de bucătărie stau cam la fel de bine, nişte liguri, nişte tocătoare… nu cine ştie ce.

Când eram copil, în fiecare primăvară şi toamnă, mama mergea cu mine la Trei Ursuleţi să-mi înnoiască garderoba cu lucrurile care-mi rămăseseră mici. Magazinul ăsta era pe Doamnei, vizavi de BNR, unde e acum un restaurant. După cumpărături, intram în pasajul Victoria şi, dacă nu făcusem prea multe fiţe, primeam o bilă mare din floricele acoperite cu zahăr colorat. Costa cinci lei, iar cea mai grea decizie era alegerea culorii: erau galbene, albastre, verzi, roz… Ca astea de mai jos.

Ce-am mai văzut? Maşinuţe buşitoare, în care m-am şi dat, fiindcă niciodată nu pot rezista la aşa tentaţie de a mă juca, un loc de fotografiat împreună cu personaje din desene animate (“fotograful e în spate”), două… “roţi” (?) în care se dădeau şi mari şi mici, alte maşinuţe şi un loc de dat cu pumnul…

Plin de plastice Made in China, cum ziceam, spre dezamăgirea mea. Am cercetat cu atenţie încercând să descopăr vreun obiect pe care să-l iau cu mine ca amintire, dar nu prea am avut succes. Dar colorate, toate, mult sclipici, ieftinătăţuri:

Şi, desigur, maşini de tocat dimpreună cu accesoriile pentru ele. Şi alte fiare:


Cât despre oameni… Bine îmbrăcaţi, ca la sărbătoare, bunici şi părinţi, nepoţi, mămăiţe mai plăpânde ori mai trupeşe, pofticioase, dornice să pozeze sau, dimpotrivă, mai timide. Pe una dintre mămăi am întrebat-o dacă-i place la bâlci. Mi-a zis că-i bine, că mai iese din casă.

– Şi, ai luat şi matale ceva?

– Apăi am luat o bluză şi-o fustică, din astea, aşa, mai moderne.

– Pentru matale, sau la nepoţi?

– Apăi pentru mine, mamaie, că a nepoţi să le ia cin’ i-a făcut!

Iată şi câteva portrete. Restul le pun pe facebook. Ca la târg, să vază toată lumea!

Share: