Şoseaua Căţelu 42 e o carte colţ cu strada Idealului

Haide, mă, îmi zic, să scriu şi eu de cartea lu’ Nedelea, ştiţi voi, Şoseaua Căţelu 42! Totuşi am citit-o într-o noapte pe toată! Adică aproape pe toată, că de început am început-o în altă noapte, pe la trei, da’ n-am apucat să trec de pagina 40 sau aşa ceva fiindcă mi s-au închis ochii. Normal!

Dar după aia am pus mâna pe ea, vineri, chiar înainte de ziua lansării, şi n-am mai lăsat-o până n-am trecut şi de “mulţumiri”! Şi m-am dus şi la lansare s-o cunosc pe autoare, ceea ce, vă imaginaţi, înseamnă că mi-a plăcut cartea, fiindcă, dacă nu-mi plăcea, nu băteam iar drumul până la Gaudeamus.

Cartea lu’ Nedelea (ce Şosea? care Căţel?, ce 42?) e despre ea şi e brutal de sinceră. Poate că n-aş fi fost curioasă, la o adică*, dacă nu mi-ar fi zis nu mai ştiu cine că parte din poveste e despre cum a aflat autoarea că mama ei, care tocmai murise, nu îi era, de fapt mamă, ci bunică, iar sora, prietena cea mai dragă, era, vezi bine, mama ei adevărată. Şi fireşte că după aşa un debut nici restul întâmplărilor (adevărate!) n-aveau cum să fie… banale!

Lia Bugnar, care a şi vorbit la lansare, recomandă şi ea cartea

Alina Nedelea e o fată cu ochi mari, verzi, care vrea să evadeze din viaţa ei şi din realitatea unui bloc situat pe Şoseaua Căţelu 42, pe la capătul Bucreştilor – a trebuit să mă uit pe hartă ca să aflu unde vine! Suficient de ironic dacă citiţi cartea, şoseaua asta se intersectează cu strada Idealului şi strada Chezăşiei după care, în fine, dacă coteşti la dreapta, se continuă cu Drumul Între Tarlale. P-acolo a crescut Nedelea, stimaţi cetitori, aşteptând cu sfinţenie cele zece minute de desene animate din fiecare sămbătă şi duminică la prânz şi visând că a fost răpită din familia unor cântăreţi faimoşi în timp ce dădea recitaluri, în faţa oglinzii, în Şoseaua Căţelu 42.

(Am reţinut, Alino, că tu cântai Felicita, da’ mie asta îmi place mai tare, ce să-ţi fac!? Şi, oricum, tu ştii deja că în viaţa nu poţi să le ai pe toate, amica!)

Dar, pentru că vremurile erau cum erau, Alina se mulţumea să evadeze spre diversele cozi, la tacâmuri, la ouă, la carne, cu scăunelul special pentru asemenea ore întregi de aşteptare, şi să devină comandantă de unitate iar după aia, în liceu, să viseze la pâinea turcească, frumos mirositoare, de unşpe lei.

Nu, nu e un roman despre copilăria noastră comunistă. În nici un caz! E un roman despre speranţe şi fantezii, despre aventurile şi poveştile unei fete pe care viaţa a împins-o de mică în corzi iar ea a avut suficiente resurse – unde le-o fi găsit?! – să riposteze, în felul ei nebunesc, poate, dar complet autentic şi irezistibil.

E un fel de pumn în plexul solar şi, într-un fel, mi-a adus aminte de rolul Taniei Popa în Fata din Curcubeu, că şi Tania povesteşte detaşat, aproape vesel, lucruri a căror evocare îţi inundă ochii cu lacrimi. Iar când drama răbufneşte printre rânduri (nici un joc de cuvinte aici!), Nedelea, în loc să-şi plângă de milă retroactiv,  e atât de furioasă şi autoironică încât te face să zâmbeşti. Apropo,  mi-a plăcut mult că nu m-a bătut nimeni pe umeri ca să-mi ceară să plâng fiindcă detest când cineva încearcă să-mi manipuleze emoţiile!

Alina termină cu bine şcoala, liceul, joacă rolul principal din Chira Chiralina şi devine studentă la Teatru din a doua încercare. Face şi pierde bani la ruletă, se prostituează şi, cu şase luni înainte să termine facultatea, pleacă, împreună cu cel care avea să-i devină (primul) soţ, dar şi temnicer vremelnic, în Italia, unde lucrează prin baruri până când ajunge să facă filme şi să ia multe premii pentru rolurile ei, apoi să se mărite din nou şi să aibă o superbitate de copil, Eva (în foto cu pâinea, mai sus).

În mod normal, nu povestesc cărţile, dar o fac acum, pentru că ceea ce face această carte specială nu e acţiunea ci fiecare detaliu şi felul în care e scrisă, ca şi cum Nedelea e acolo, în faţa ta şi-ţi povesteşte toate chestiile care i s-au întâmplat, cu vorbele ei, fără să caute cuvinte speciale şi sforăitoare, fără să se dea rotundă sau deşteaptă sau specială sau mai ştiu eu cum, şi felul în care se raportează acum la ele.

Practic, m-am apucat să citesc o carte şi am descoperit un om ca o ploaie de vară, furios, vesel, neaşteptat şi puternic, pe care simţi că îl accepţi fix aşa cum e, cu toate păcatele, dacă e să-l accepţi! Şi am mai descoperit că aş vrea să ştiu, peste vreo 10 ani, aşa, ce a urmat, un fel de “Via Nedelea 42” :)

Cartea lu’ Nedelea (care totuşi se cheamă Şoseaua Căţelu 42, s-a reţinut, da?) a apărut la Editura All, costă mai puţin decât un drum până la aeroport, da’ promite o călătorie pe cinste, deci eu zic s-o citiţi. Gata!

* chiar şi cu romanele cele bune de la Premiul “Augustin Frăţilă”, tot nu m-am lecuit complet de prejudecăţile cu literatura română contemporană. Da’ perseverez, vă rog să apreciaţi!