La finele săptămânii trecute m-am apucat să citesc o carte SF publicată în 1936 de către autorul român Felix Aderca, recenzată, printre alții, de Ion Hobana și George Călinescu, cel care nota așa: “Ceea ce încântă în acest roman este sinteza fantastică, darul de a face enorme jucării… Se adaugă un humor fără cute de zâmbet, englezesc, făcut din enormități și fantezii”.
În prologul romanului Orașe scufundate, pentru că ăsta e titlul cărții, Aderca îi pune cei doi eroi, Ioan și Ri, soț și soție, să discute despre citadela viitorului, iar discuția are loc în Bucureștiul anului 5000!

Am selectat un pasaj generos legat de dragoste pentru că m-a intrigat felul în care autorul își imaginează transformarea acestui sentiment, pentru că azi e Dragobetele și pentru că mi-ar plăcea să vă provoc să vă gândiți și voi cum o să evolueze iubirea peste mii de ani…
Cele mai faine comentarii vor fi premiate cu câte un exemplar din carte, prin amabilitatea editurii Nemira, dar până atunci citiți cum se gândea un scriitor din 1936 că o să fie dragostea peste câteva milenii!

Iarna trecută, la Braşov, într-o cameră maaare a unei pensiuni care mă găzduia pentru o noapte, am stat cocoţată pe pervaz ca să admir oraşul de sus, am mâncat portocale, iar cojile le-am pus frumos la căldură. Fără să-mi dau seama. Atât îmi e de familiar gestul ăsta.

Nu ştiu voi, dar pe mine mirosul de portocale mă duce mereu cu gândul la iarnă, ideea de acasă, siguranţă şi căldură. Poate că se datorează faptului că, în copilărie, mama punea, iarna, coji de portocale pe calorifer, să miroasă frumos. Fac şi eu acelaşi lucru la mine acasă, pentru a retrăi, măcar un pic, vremurile copilăriei, vremurile în care tragedia supremă era obligaţia de a mânca morcovii din supă.

Andrei Makine s-a născut în Siberia şi şi-a împărţit copilăria între o casă de copii şi bunica originară din Franţa – sau cel puţin aşa povesteşte uneori, când are chef, despre copilăria sa. De altfel, şi teza lui de doctorat, la Universitatea de Stat din Moscova, avea să trateze literatura franceză, iar după ce a fugit la Paris, a locuit o vreme aproape de mari scriitori francezi, Balzac, Moliere sau Hugo, într-un colţ din cimitirul Père Lachaise. Atât era de sărac.

“Când ai ales drumul ăsta, al scrisului, nu mai ai de ce să discuţi despre chestiile materiale”, explică, şi nu e deranjat sau ruşinat de sărăcia primilor ani în Franţa, atunci când aştepta cetăţenia, scria şi încerca să-şi publice cărţile

Ştiţi Strada Ficţiunii? A fost construită acum doi ani şi mereu se mută acolo tot felul de personaje, care mai de care mai interesante şi pline de culoare. Singur, zona e foarte atrăgătoare, mai ales de când s-a deschis Magazinul de sinucideri, căci nu oricine are îndemânarea de a scrie epistole care încep cu Dacă citeşti asta înseamnă că am murit. Dar să nu vă întristaţi! La intrare, mare, e un afiş pe care scrie Mă sinucid altă dată.

De vreo 20 de minute mă tot gândesc cum să formulez chestia asta, în ciuda titlului, cumva, că, da, aparent nişte oameni sunt convinşi că pot să scriu o carte, doar că textul prin care anunţ asta pare, momentan, mai greu de scris decât cartea însăşi! Şi asta pentru că-s atât de încântată dar nu voi ca să mă laud, vorba poetului, ci doar să împărtăşesc o bucurie personală pe blogul personal. Cât de greu poate să fie?! Al naibii de greu!

Haide, mă, îmi zic, să scriu şi eu de cartea lu’ Nedelea, ştiţi voi, Şoseaua Căţelu 42! Totuşi am citit-o într-o noapte pe toată! Adică aproape pe toată, că de început am început-o în altă noapte, pe la trei, da’ n-am apucat să trec de pagina 40 sau aşa ceva fiindcă mi s-au închis ochii. Normal!

Dar după aia am pus mâna pe ea, vineri, chiar înainte de ziua lansării, şi n-am mai lăsat-o până n-am trecut şi de “mulţumiri”! Şi m-am dus şi la lansare s-o cunosc pe autoare, ceea ce, vă imaginaţi, înseamnă că mi-a plăcut cartea, fiindcă, dacă nu-mi plăcea, nu băteam iar drumul până la Gaudeamus.

Când am propus – iar ei au acceptat! – proiectul cu poveştile orădene celor de la Cosmote nu mă gândisem foarte clar la ce poveşti minunate o să descopăr în oraşul de pe Criş, nici nu aveam cum să-mi imaginez că există un dascăl atât de minunat ca domnul profesor Tifor sau că Oradea o are pe doamna Maricica şi cartea de onoare cu autografe de la atâţia artişti şi alţi oameni faimoşi din ţara asta! Cum aş fi putut?!

Au fost o încântare, toate, şi ar mai fi cel puţin una, de şi-o găsi răgazul să fie scrisă şi ea, cândva, fiindcă e o poveste în care se întâlnesc viaţa şi moartea, în care se vorbeşte despre un erou al timpurilor moderne. Dar să nu anticipăm…

Acum câteva zile publicam prima parte a unui amplu interviu cu Alexandru Arşinel, vorbind despre viaţa domniei sale şi despre drumul parcurs până acum din satul natal, Dolhasca. Discuţia de vreo trei ceasuri a fost o adevărată plăcere şi la fel a fost şi lectura cărţii care a prilejuit această întâlnire.

O primă lansare s-a întâmplat deja, săptămâna trecută, la Starbucks, iar lansarea… să-i zicem oficială, are loc sâmbătă, la ora 18, la standul Editurii All de la Gaudeamus. Sper să citiţi cu drag această a doua parte a interviului, e un pic mai lungă, aşa că, fără multe alte introduceri, vă urez Lectură plăcută!

Prima parte a interviului s-a sfârşit cu Alexandru Arşinel spunându-mi că nu regretă nici o clipă calea aleasă, teatrul, şi, mai apoi, comedia, în detrimentul Facultăţii de Construcţii către care, într-o primă fază, îl îndrumase tatăl său…

Recunosc cinstit că m-am dus la avanpremiera asta mai degrabă sceptică şi cu aşteptări nu prea mari, de vreme ce tam-tam-ul marketingăresc al filmului a început cu ceva timp în urmă şi pare destul de agresiv. Ştiu că nu e o regulă, dar văzusem şi trailerul şi m-am gândit că nu e cine ştie ce, de aici şi rezervele. Ei bine, my bad! Filmul nu justifică scepticismul meu, fiindcă mi-a plăcut, şi chiar mult!

Pe scurt, ideea e ceea ce se vede în clipul de mai jos şi nu vreau să vă stric plăcerea de a-l urmări povstindu-vă acţiunea, aşa că după ce vedeţi trailerul vă povestesc un pic despre PR şi manipulare. Nu pentru film ci din film!

Pe scurt, Jocurile Foamei e un fel de Survivor meets Big Brother, doar că pe bune, adică cine iese, iese într-un sac de morgă. Cam sângeros, la prima… citire, dar, de fapt, nu e. Adică, ok, ştii, vezi că personajele sunt mor una câte una, dar în afară de-o fază mai pe la început în care se taie nişte bergăţi, nimic nu e deranjant. Iar eu sunt genul care nu se uită, nici în realitate nici în filme, când i se înfige cuiva acul pentru analize.

Filmul, însă, e foarte mişto construit. Sunt 12 districte în Panem, numerotate ca străzile din Sulina (sau New York, dacă preferaţi aşa), 1, 2 etc, un al 13-lea care a dispărut de tot, şi Capitoliu, adică oraşul-stăpân. Pentru că în trecut districtele s-au ridicat împotriva Capitolului şi au fost învinse, s-a decis înfiinţarea Jocurilor Foamei, ca sărbătoare (ziceam de PR şi manipulare, da?!) pentru milostenia de care a dat dovadă Capitolul şi anume aceea de a le permite să rămână în viaţă. Astfel, după o extragere, câte o fată şi un băiat din fiecare district devin “tributuri”, urmând să se lupte pentru viaţa şi districtul lor, iar câştigătorul să primească mâncare pe săturate.

Însă totul e, de fapt, un reality show cu care bogaţii din Capitoliu se distrează şi prin intermediul căruia populaţia săracă din districts e supusă: vă luăm copii, vă urăm “happy hunger games” şi nu aveţi ce să faceţi pentru că trăiţi în lumea noastră!

Odată ajunşi în Capitoliu, cei doi eroi principali, Katniss şi Peeta, tributurile din districtul 12, trebuie să treacă prin tot ceea ce vedeţi de obicei la orice realitz show, sunt pregătiţi, antrenaţi, totul pentru a atrage simpatia publicului şi a sponsorilor care îi pot ajuta în timpul înfruntării. În Capitoliu, spre deosebire de restul Panemului, locuitorii sunt plini de culoare, de la vestimentaţie până la culoarea părului şi make-up, iar diferenţa între cenuşiul pastelat al celorlalţi locuitori şi strălucirea capitalei devine şi mai pregnantă.

Un negru mic pe plantaţia distracţiei bogaţilor

E altă lume şi, ca să-i supravieţuieşti, trebuie să-i înveţi repede regulile. Cu ajutorul a mentorului şi stilistului, Katniss devine destul de repede preferata publicului şi cu toate că ai impresia că e o fată dură dar simplă, cu principii solide, îţi dai seama că lupta pentru supravieţuire începe din timpul interviurilor de prezentare şi chiar flirtează cu mulţimea, cu toate că dispreţuieşte tot ce o înconjoară. Îmi place că personajul evoluează, iar experienţele o modelează cumva.

Iar Arena în care se desfăşoară Jocurile Foamei e virtuală, de fapt, adică cei care au creat jocul pot adăuga lucruri acolo după bunul plan, fie că vorbim de incendii, copaci, informaţii sau mutanţi de tip buldogopantere!

Indiferent dacă vă place acţiunea de genul ăsta (şi, repet, asta din film nu e rea deloc!), ar fi bine să mergeţi să vedeţi filmul pentru că, dincolo de înfruntarea personajelor, ansamblul acestei lumi seamănă destul de mult cu ceva ce putem vedea chiar pe străzile noastre. Manipulare la greu prin intermediul mass media, ţoalele a la madam Udrea versus cenuşiul de pe străzile de prin cartiere şi chiar reducerea preocupărilor la coşul zilnic.

CONCURS!

PONT: dacă mergeţi, mergeţi la IMAX! Eu l-am văzut pe ecran normal şi la final mi-am dorit să-l fi văzut pe un ecran gigantic. Cred că efectul e mai puternic aşa. Aşadar, de mâine, pe ecrane, în premieră înternaţională, Hunger Games!

Şi ca să vă tentez şi mai mult, am pentru voi un exemplar al cărţii Jocurile Foamei, apărut la Nemira, parte dintr-o trologie (pachetul complet e la ofertă acum) scrisă de Suzanne Collins. Pentru a câştiga această carte trebuie să-mi spuneţi cand vi s-a făcut cel mai recent poftă să mâncaţi ceva şi care a fost obiectul dorinţei! În cazul meu a fost marţi şi era vorba de găluşte din supă. Şi mi-am făcut, ce era să fac?! :))

Ne jucăm de-a poftele până marţi la prânz! Poftă bună la Jocurile Foamei!

STOP JOC! And the winner is…. DAN cf prietenilor mei de pe FB care au ales comentariul cu nr 7! :)

bravooo!

Nu, nu e chiar o declaraţie publică de amor ci titlul unei cărţi a carei protagonistă, Monica, are parte de cele mai haioase încurcături şi coincidenţe, carte apărută la All şi despre care scriu fiindcă mi-a plăcut, dar şi ca să-i pun la muncă pe cei de la editură via vALLuntar!

Monica are 32 de ani şi e italiancă, dar şi-a luat lumea în cap şi s-a mutat la New York. Lucează în magazinul cu antichităţi al unor surori, fete bătrâne, la fel de antice, vrea să devină scriitoare, iar viaţa ei amoroasă ar putea fi lesne etichetată drept un dezastru fiindcă se îndrăgosteşte cam de cine nu trebuie – hm, parcă am mai văzut filmul ăsta!

Fiindcă de fapt visează la Marea Dragoste, Monica se îndrăgosteşte de frumosul David, care e logodit şi care se va şi însura, până la finele cărţii (cu logodnica!), iese cu Jeremy, care e amabil şi plăcut până când devine stalker, apoi cu Edgar, care, ce să vezi, are o editură interesată să publice cartea Monicăi, doar că Edgar mai are şi ceva trecut, 17 ani mai mult decât Monica şi locuieşte pe alt continent! Oh, probleme!

În loc să ţi se facă milă, eventual, de Monica, tu, cititor netrebnic, râzi, uneori chiar cu volum, pentru că stilul autoarei, Federica Bosco, e cât de poate de haios, replicile şi păţaniile sunt bine (de)scrise, iar cartea, care bate un pic spre stilul chicklit, se citeşte uşor şi cu zâmbetul pe buze. Adică, serios!, în carte apare şi un căţel pe care îl cheamă Help! Vă daţi seama cum e să-ţi strigi câinele cu acest nume pe stradă?! Aham! Şi râzi, cam la fel cum am păţit cu întâmplările lui Bridget Jones!

Cum ziceam, “Îmi placi la nebunie” e o carte uşoară, haioasă, bine scrisă şi, din perspectiva asta, o şi recomand, mai ales că are şi două continuări, cu alte aventuri prin care trece Monica. Ce nu pricep, totuşi, e de ce naiba ne amorezăm de oamenii nepotriviţi (cu noi!), ha – obicei total nesănătos? Cine ştie? Mâna sus!