Nu mai ştiu exact când m-am îndrăgostit de cuvinte – sigur nu când am mâncat bătaie pentru că uitasem să-mi fac tema la caligrafie, în clasa a doua! Dar lasă că şi asta mi-a prins bine, fiindcă am un scris de mână atât de ordonat de-mi circulau notiţele trase la xerox prin facultate!
Poate că a fost când am început să citesc şi, mai ales, când am început să scriu în jurnalele mele de adolescentă iar mai apoi am început să fiu atentă la fineţuri ca a folosi cel mai bun cuvânt dintre sinonime. Aveam un coleg în liceu, Comunistul îi ziceam noi, nu ştiu de ce, probabil de la vreun detaliu vestimentar mai degrabă decât de la idei, fiindcă, altfel, era singurul cu care puteam să mă cert nestingherită pe teme grele de literatură, spre deliciul altor colegi.
Nici la Psihologie şi, mai apoi, la Litere nu cred că s-a întâmplat, fiindcă la una era cu limbaj, la alta cu orice altceva, dar nu cu prins drag de cuvinte. Hm!
De fapt, poate nici nu e important când s-a petrecut, mai mult ca sigur dragostea asta a venit cu timpul, hrănită de atâtea lecturi, de discuţii cu oameni faini până la ore mici şi de obsesia de a aşeza cuvântul perfect la locul lui, ca într-un puzzle. Am descoperit că poţi să vorbeşti despre un lucru în nenumărate feluri şi că, dacă nu foloseşti cuvintele bune, ceea ce spui chiar se poate întoarce împotriva ta.
De aia mă deranjează atât de tare cand unii măcelăresc cuvintele, iar alţii nu întrebuinţează decât… vorbe! Un pic de autorespect, oameni buni, ce naiba!
Mersi pentru sentimentul placut care mi-a fost reamintit citind articolul tau.
Dar, este tot mai greu cu cuvintele in ziua de astazi.
Toti se pare ca le-au uitat. Si, chiar si noi mai cadem prada “nebuniei” cateodata.
dada, si facem risipa… :)
cu drag!