Serile alea în care eşti doar tu cu tine şi te uiţi înapoi, să vezi urmele paşilor, şi zâmbeşti fără regrete, recunoscătoare pentru toţi şi toate care te-au adus aici, acum, aşa. Răsfoieşti caiete vechi, scrise acum mulţi ani, cu mintea de atunci, şi te strâmbi un pic a râs fiindcă acum ştii că n-aveai de ce să-ţi faci atâtea griji şi gânduri, că lucrurile aveau să se aşeze aşa cum trebuie, să ajungi într-o seară, cu muzică bună, un pahar cu vin şi să îţi pară bine că toate s-au întâmplat exact aşa!
Fac asta, pentru că mă ajută să mă reculeg, să-mi spăl creierul de toate mizeriile pe care le-a înregistrat. E mai simplu când suntem numai noi, singuri. Mai simplu pentru noi. Însă singurătatea asta…ne omoară la un moment dat.
singuratatea are si ea voluptatea ei in introspectie, dar nu e de exagerat :)
Pe mine mă amuză oameni cărora le e frică să fie singuri şi se înconjoară mereu cu alţi oameni. Sunt uşor comici, dar sunt defapt mult mai trişti decât par. :D
nu m’as apuca sa judec. singuratatea nu e o lectie usor de digerat :)
Exact asta am facut aseara. Am rasfoit caiete vechi, scrise in anul care a trecut. Am zambit de multe ori amintindu-mi de ideile nebune care imi treceau prin cap. :))
ah, nu! eu vorbesc de caiete de acum 10-15 ani :)
Ziceam pe undeva: daca te impaci cu tine insuti toate sunt: mai bune, mai frumoase, mai vesele… Nu putem educa oamenii (putem incerca, sa fim Eminescu, Creanga, Noica…) decat unu sau doi sau trei… dar trebuie doar cu zambete si bucurie
e, sa nu crezi ca e mereu pace! dar, da, mi se pare mare lucru sa te uiti in urma si sa poti zambi, sincer cu tine insuti, din tot sufletul!
Stiu. Citesc mereu cu atentie. Dar asta s-a potrivit cel mai bine in acel moment, pentru ca aveam inca in cap fragmente de ganduri citite din caietele de anul trecut. ;)