Să aştepţi oricât. Să aştepţi orice.

Sunt primele două legi din decalogul scris de Ocavian Paler pe pereţii gării din ERO în Viaţa pe un peron, una dintre cărţile care mi-au rămas dragi chiar şi la mulţi ani după prima lectură. Poate şi pentru că exemplarul are autograful autorului sau poate pentru că am stat cândva, scurt, la o poveste, ori pentru că mă leagă discuţii lungi despre manguste şi cobre cu o dragă prietena. Dar acesta nu e o recenzie de carte, ci un text despre a aştepta, aşteptare şi aşteptări.

Mereu aşteptăm ceva. Un semn de viaţă, oameni care să reacţioneze într-un anumit fel, să vină metroul, să termine cel din faţa noastră de plătit cumpărăturile, să se coacă recolta în FarmVille, să vină Crăciunul sau doar liftul, să fie momentul ideal pentru a schimba jobul sau partenerul, aşteptăm îngrozitor de mult şi orice! De bună seamă că ne şi place foarte tare să pierdem timpul, de vreme ce se estimează că pierdem cam trei ani din viaţă aşteptând diverse. Şi cu toate astea, ce ironie!, ne plângem necontenit de lipsa timpului!

Şi dacă în unele cazuri nu poţi să nu aştepţi, la coadă la supermarket, de exemplu, în altele am putea renunţa la aşteptări. Am putea renunţa, să aşteptăm ca oamenii să se poarte într-un fel sau altul ori, şi mai dificil, să se schimbe, iar asta ne-ar scuti şi de nişte dezamăgiri! Am putea renunţa să aşteptăm dragostea vieţii (dacă nu e lângă voi, acum, ştiţi cine e? Aveţi un portet robot pe care l-aţi postat pe net şi prin staţii de autobuz?!) – şi să ne uităm cu mai multă atenţie, eventual, la oamenii din preajmă.

Ne proiectăm adesea propriile aşteptări asupra celor din jur şi mai deloc asupra noastră, şi apoi îi învinuim, mai pe faţă, mai în gând, că ne dezamăgesc, fără să ne gândim că, de fapt, ei îşi sunt (ca şi noi, de altfel!) fideli propriilor nevoi iar aşteptările noastre au legătură cu noi, nu cu ei. Nu mă aşteptam la aşa ceva din partea ta! vă sună cunoscut?! Da, vom continua să ne dezamăgim unii pe alţii cu o frecvenţă mai mare decât atunci când vine vorba de confirmări.

Aşa că unul dintre exerciţiile începutului de an e să renunţ la a aştepta, aşteptare, aşteptări. Oricum, niciodată n-am excelat la capitolul răbdare! Oricât mi-ar plăcea gările şi aeroporturile, mai ales pentru ideea de drumuri noi şi întâlniri… neaşteptate!, oricât mi-a plăcut The Terminal, trăim aici şi acum. Cu tot cu planurile noastre măiastru alcătuite! :)

foto