Extracţia: măseaua mea de minte n-avea minte, dar avea rădăcini!

În mod normal, un stomatolog bun se luptă să salveze orice dinte, chiar dacă tehnologia la care s-a ajuns acum în lumea stomatologiei face nişte implanturi mai bune, mai rezistente şi mai frumoase decât orice măsea am avea noi în gură!

Din păcate pentru mine, însă, cei la care am avut eu ghinionul să ajung pentru nişte măsele de minte bolânde nu erau stomatologi buni, drept urmare m-au chinuit înfiorător încercând să-mi scoată respectivele măsele.

Unul dintre ei, primul, în ordine cronologică, acu’ vreo 10 ani, a şi reuşit, după o luptă din aia ca-n filmele mute alb negru, aproape căţărat peste scaun, peste mine, optintindu-se să scoată măseaua cu o anestezie care nu prinsese. În spatele lui, în cabinet, iubitul meu de atunci, căruia i-am reproşat ulterior, cu ochii în lacrimi, că de ce n-a intervenit să mă salveze? Ce! N-a auzit cum urlam?!

Rădăcinile măselei, trei la număr, erau întortocheate ca nişte mărăcini, başca o bucăţică de os orna festiv măseaua proaspăt extrasă. Am păstrat-o, habar n-am de ce. Probabil fiindcă în momentul ăla am încetat să mai cred în Zâna Măseluţă!

A doua experienţă a fost, de asemenea, horror, cu o doctoriţă, de data asta, care a încercat să extragă o măsea de minte cu… xilină. Deşi eu îi spusesem că la mine xilina nu prea are efect. Când n-am mai suportat durerea, i-am dat peste mână şi-am plecat. Am plecat la alt cabinet. Acolo, nu doar că nu mi-a scos nimeni măseaua, dar mi-au spus şi că nu e cazul s-o scot. Au tratat-o frumuşel şi, deşi doctoriţa Groază reuşise s-o fractureze niţel, suntem împreună în continuare, măseaua şi cu mine. Fără dureri!

Date fiind antecedentele de care v-am povestit mai sus, când medicul meu de la DENT ESTET, dr. Vlad Gingulescu, a spus că trebuie făcute două extracţii în cadrul “şantierului”, am zis doar Ups!, fiindcă ştiam până şi eu că măseaua spartă într-o coajă de nucă nu mai poate fi refăcută, iar aia de minte (alta decât cea păţită) e atât de paradită încât nu mai merită efortul şi, probabil, orice efort tot n-ar putea s-o salveze. Deci extracţii. Două! Iar!

– Dar, Vlad, te anunţ de-acum că mi-e frică şi s-ar putea să devin pacientul ăla nasol pe care îl detestă orice medic!
– Nu trebuie să-ţi faci griji, o să fie ok!

Fireşte, în mintea mea scenariul era deja apocaliptic dar, pentru că am ajuns să am încredere în Vlad, am zis că sunt suficient de curajoasă încât să renunţ de bunăvoie chiar şi la inhalosedare – un procedeu care nu-ţi ia durerea, dar rezolvă partea cu stresul. Şi m-am uitat şi la filme:

O anestezie, încă una, un pic de ţesut (am uitat cum îi zice!) crescut peste restul radicular, o chiuretă, hai sus cu el, a ieşit! Am scăpat de una, şi încă destul de uşor.

Cu măseaua de minte, însă, povestea a fost un pic mai complicată, fiindcă, în afară de cele două rădăcini care se vedeau în radiografie, exista – ce să vezi! – şi o a treia. Aparent, foarte solidă şi decisă să nu se dea bătută prea uşor. N-a fost deloc plăcut şi, deşi aş vrea să pot spune că nu m-a durut, ceva-ceva tot m-a durut, başca locul cu pricina, deşi vindecat la suprafaţă, tot îmi dă bătăi de cap chiar şi la câteva zile după operaţiunea Extracţia.

Iar dacă am învăţat ceva din lecţia asta (the hardest way!) a fost că nu e de joacă cu dantura, iar când vine vorba de chestiuni dificile cum ar fi extracţiile, cel mai bine şi mai bine e să te duci la o clinică recomandată şi de încredere, altfel, parol, o să suferi! Fiindcă “ştii s-o scoţi, scoate-o” e haios doar la teatru!