Știți momentele alea în care ai nevoie să iei o pauză de la gândit? Una în care să te scoți din priză vreme de jumătate de oră. Nu să dormi, doar să faci ceva care nu te provoacă prea tare sau chiar te liniștește.
Mă rog, poate vouă nu vi se întâmplă, felicitări! Mie, însă, îmi trebuie. O să povestesc despre chestii potrivite mie pentru astfel de evadări, dar aștept și alte idei, dacă aveți.

Nu e un secret pentru nimeni că destinația mea favorită presupune mare sau ocean. Poate că e zodia de apă, poate că e potrivirea cu firea neastâmpărată, habar n-am! Dacă mă întrebi unde vreau să merg, aproape oricând eu vreau la mare.

Totuși, liniștea mi-o găsesc mai degrabă la umbra și solitudinea copacilor dintr-o pădure.

De parcă n-ar fi destul coronavirusul, pandemia asta aduce cu sine și alte probleme, de la provocări economice, atât pentru persoane cât și pentru companii, turism, educație, practic nu cred că există sector economic neafectat de mizeria asta de situație.

Zilele trecute am ajuns la Constanța, dar nu la mare ci la spital. Mai precis, la Județeanul constănțean unde a fost anunțată finalizarea renovării secției de terapie intensivă neonatală, un proiect care a durat aproape trei ani de la gând la desăvârșire și care a fost realizat prin munca și donațiile unei fundații – Vodafone – și a două asociații – Dăruiește Aripi și Inima Copiilor.

Știți toate poveștile alea cu olimpicii români care au făcut și-au dres pe la competiții afară, s-au întors cu nenumărate premii și nu i-a bagat nimeni în seamnă pe bune, dar s-au umplut de Like și Love pe FB. Și după aia dăm Share și ne mândrim cu rezultatele lor pe-afară că poate ni se împrumută și nouă ceva din performanța lor. Nu contează că ei nu mai reprezintă România, pentru că, ce să vezi, în țara natală din părți cercetare, nema meritocrație și vai de educație!
Le știți? E, asta nu e una din poveștile alea cu nouă nu ne pasă de ei și lor nu le pasă de noi!

Nu, n-ați citit greșit, reiau: la fiecare 40 de secunde un  om reușește să-și pună capăt vieții din propria voință. 800.000 de oameni anual, a doua cauză de deces la tinerii cu vârsta cuprinsă între 16 și 29 de ani, 79% din sinucideri au loc în țările cu venit mic și mediu, însă problema este globală. De asemenea, e de luat în calcul că acestea sunt cazurile celor cu tentativă finalizată. Pentru fiecare dintre acestea, potrivit estimărilor, mai sunt 20 de alți adulți a căror tentativă eșuează.
Practic, la fiecare două secunde cineva încearcă să-și ia viața. Ai clipit? S-a întâmplat! Ai clipit iar? Din nou.
Vă șochează? De ce? Câtă atenție dăm, în realitate, celor din jur?

Săptămâna trecută am avut ocazia să revin la Big Build, evenimentul anual organizat de Habitat pentru oameni faini și muncitori dar care nu au condiții decente de locuit. Bonus, pentru că excursia a fost organizată de VEKA România, am avut parte și de un veritabil How It’s Made, de data asta episodul cu ferestre PVC. Prin urmare, primul popas spre șantierul Big Build 2018 a fost Ceptura, la fabrica Aplast unde am învățat cuvinte noi precum debavurare – cu plăcere!

Săptămâna asta s-au întâmplat – încă se întâmplă, de fapt, până duminică! –  în frumoasa țărișoară două festivaluri la care eu țin foarte tare și care mi se par importante pentru sănătatea noastră culturală: festivalul internațional de film Anonimul, în Deltă, și festivalul național de teatru tânăr Ideo Ideis, la Alexandria.

Anul trecut, cam pe vremea asta, am avut nevoie de sânge. Nu pentru mine,și oricum nu contează pentru cine în context, sunt sigură că situația ar fi fost – este! – aceeași cam pentru oricine. ???Destinatarul??? se pregătea de o operație serioasă și avea nevoie de sânge preventiv, în caz că. Internarea și operația au fost, cumva, condiționate de procurarea a trei pungi cu prețiosul lichid, donate în numele celui în nevoie.
S-a rezolvat (mulțumesc, încă o dată, celor care au sărit în ajutor!!!), și sper să nu mai trec vreodată prin stresul ăsta, cu atât mai mult cu cât eu însămi nu pot dona – e frustrant cumva să nu poți ajuta.

Am făcut-o, însă, pe vremea când mi se permitea,  acum vreo zece ani, și îmi aduc aminte că am fost surprinsă de felul în care arăta centrul de transfuzii – aparatura, pereții, scaunele. Dacă n-aș fi fost atât de determinată să ajut, m-aș fi gândit de două ori dacă nu plec mai puțin sănătoasă decât am venit.

Am avut câteva săptămâni foarte pline, cu foarte mult de lucru și din povești cumva diferite (macroeconomie și cultură!) și a fost cumva firesc ca orice moment de respiro să fie exploatat prin somn sau citit/văzut ceva mai degrabă light, un răgaz cât de cât.
Prin urmare, când am primit invitația la un atelier de dans contemporan, deși e forma mea preferată de expresie artistică, primul impuls a fost să spun ???Îmi pare rău, nu pot???.