Când eram eu mică, în clasa întâi, pe vremea lui Ceauşescu, florăriile erau departe de a avea strălucirea şi oferta variată pe care o au astăzi. Găseai, în cel mai bun caz, boboci de garoafe despre care nu aveai certitudinea că înfloreau vreodată şi crizanteme. Uneori aveau şi trandafiri, unii mici, cu cozi subţirele. Şi multe ghivece.


Dacă mă întrebai atunci ce floare îmi plăcea, aş fi răspuns fără ezitare “trandafirul”, dar nu mă refeream la cei trişti din florărie ci la cei “sălbatici”, din curtea bunicii. Erau imenşi, în culori nebănuit de frumoase, şi miroseau ca cel mai bun parfum din lume. Şi, desigur, “ora opt” – o floare galbenă, tot de la bunica din curte, care începea să se deschidă în fiecare seară la ora… opt! Când eram la ea, Darly şi cu mine aveam grijă să le “păzim”, ca să vedem cum înfloresc.

La finele clasei întâi, am plecat de-acasă cu florile pentru învăţătoare. Erau gladiole şi, pentru că erau prea mari pentru mine, mi-au dat de furcă: nu trebuia, cu nici un chip, să le târâi pe jos, dar erau aproape cat mine!!! Le-am urât cu pasiune de atunci şi până acum câţiva ani când am recunoscut că, de fapt, nu sunt chiar aşa urâte, la Sfântu Gheorghe, în curtea unui cinstit barcagiu.

Totuşi, n-au ajuns niciodată să-mi placă.  Până azi, când le-am găsit pitite după o coloană, în piaţa Matache, la grămadă, toate culorile. Şi mi s-au părut minunate, aşa că am vrut să scriu acest reparatio.

gladiole
Dar tot anemonele ramân favoritele mele :)

Share: