În ultimii doi ani am văzut două montări ale piesei D-ale Carnavalului, una la Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, şi una la Naţionalul bucureştean, ca parte a spectacolului D’ale noastre în regia lui Gigi Căciuleanu. Ambele m-au încântat peste măsură, fiecare cu argumentele sale; e o bucurie să vezi asemenea spectacole, vă spun! Vi le recomand cu căldură pe amândouă!
Cu acest entuziasm nestăpânit şi o răceală devastatoare m-am dus, joi, la Teatrul Mic, să văd premiera unei noi montări a textului scris de Caragiale, un spectacol semnat, de această dată, de Dragoş Galgoţiu. Iar dacă menţionez şi răceala e pentru că a fost (şi) asta o sursă constantă de enervare în timpul celor două ore (cu pauză) de spectacol.
Lume multă şi subţire la premieră, râsete, îmbrăţisări, pupături. Sala refăcută arată bine. Locurile sunt bune, spectacolul stă să înceapă, cortina se ridică! Dincolo de ea, o alta, de plastic, maschează întrucâtva scena pe care mai mulţi cetăţeni taie un ditai porcul. Pe fundal se aude muzică din Lacul lebedelor. O lovitură fatală, sânge, apoi porcul e luat de picioare şi scos din scenă.
Plasticul se ridică, este adus decorul, comod, pe roţi. O măcelărie, cu ciozvârte puse la uscat, cârnaţi şi alte preparate într-o cameră din plastic transparent. În faţa ei, frizeria. Una în care se vinde şi pâine. Cu un leu cin’zeci – scump, dincolo era mai ieftin! A, da! Şi fum! Am zis de fum? Fum mult, înnecăcios. A tot apărut în câteva rânduri făcându-mă să-mi fie milă de cei care aveau locuri în primele rânduri.
Suficient de repede, mă prind că Iordache, interpretat de Ovidiu Niculescu, o să fie una dintre puţinele chestii bune la spectacolul ăsta, chiar dacă tocmai s-a apucat să cânte o manea, şi are să mai facă asta până la final, şi are nişte glume şi gesturi grosier obscene. Miţa e deplorabilă, isterică, râde ca o hienă, râde mult, râde din orice, râde enervant, are fardul scurs pe pomeţi, pare beată mai degrabă decât ambetată şi în mână ţine o damigeană – vom afla că aia era, de fapt, sticluţa cu vitrion, Năică!
Desigur că nu vă povestesc tot spectacolul, poate totuşi vreţi să-l vedeţi şi voi, n-aş putea să vă împiedic. O să vă mai spun, în orice caz, că sunt fix trei actori pe care i-am aplaudat onest la final, pe lângă Ovidiu Niculescu, respectiv Florin Călinescu (Crăcănel) şi Cristi Iacob (Nae Girimea), că partea a doua începe cu (fum şi) dansul unor pitici, că şi cealaltă damă e isterică, că avem un personaj suplimentar (Măcelarul chelner, înterpretat de Radu Zetu), că s-a umblat pe text, iar finalul e demn de un titlu gen “Rămâi prost!”: toată lumea moare împuşcată de Crăcănel care, ulterior, se sinucide.
Poate că regizorul are o admiraţie specială pentru Tarantino şi a dorit să-i aducă un omagiu, ce să zic?! Şi zău că nu m-ar fi deranjat carne şi sânge pe pereţii de plastic (până la urmă, de ce nu?!) doar că acţiunea din frizeria-măcelărie nu are tuşele de umor şi ironie pe care le regăseşti la regizorul american printre valurile de sânge. Şi nici sânge. Sau altceva.
Costumele (inspirate, de altfel) aparţin Liei Manţoc, decorul poartă tot semnătura lui Dragoş Galgoţiu, luminile sunt gândite de Radu Bălţătescu, iar muzica… N-am aflat. Întreaga distribuţie e aici. Alte păreri: 1, 2. Sursa foto: pagina de FB a teatrului.
***
Textul ăsta vine la câteva zile după spectacol, fiindcă am stat niţel să mă gândesc dacă şi cum să-l scriu. Da, mie nu mi-a plăcut, cred că e evident, dar sunt foarte sigură că asta are legătură şi cu faptul că am văzut cele două spectacole despre care vorbeam la început, dar şi filmul cu Birlic în rolul lui Crăcănel, şi, în general, are legătură cu tot bagajul meu sociocultural.
E foarte posibil ca alţii să râdă când Iordache face gestul clasic de trimitere la masturbare (sau labă, dacă preferaţi aşa), ori când Nae, cocoţat pe suportul pentru pâini, mototoleşte o franzelă în mână, şi chiar să se amuze de faptul că ipistatul avea cap de porc. Din păcate, însă, eu am mai văzut capete de porc la teatru. În Faust. Ştiu că e teribil de nedreaptă trimiterea asta în context, dar îngăduiţi-mi această mică “răzbunare”. Răceala e de vină!
Leave a Comment