Vara asta n-am ajuns la mare și am fost atât de prinsă cu una-alta, toate, tot, încât aproape n-am apucat nici măcar să-mi fie dor. Abia la finele ei, pe 31 august, m-a apucat așa de tare că aș fi plecat atunci dacă pe 1 dimineață n-aveam niște treabă. Și, neprogramat, apoi, chestii de rezolvat, neprogramate, în zilele următoare. La final de săptămână, însă, în agendă scria doar atât: mare. Și nimic n-ar fi putut să mă țină departe.
Așa că, după oaresce peripeții, am plecat. La ceas de seară, numai bine să ne revedem noaptea, o noapte neașteptat de caldă, în ciuda brizei care bătea mai degrabă ca un vânt serios, cu niște zeci de kilometri pe oră. N-ar fi putut să-mi pese mai puțin!
Vremea nu foarte prietenoasă a alungat turiștii și a păstrat pe plajă doar nostalgicii, cei care vin la mare mai ales pentru mare, valuri, mirosul sărat și gânduri rătăcite care se întorc la mal exact precum mesajele din sticle, odinioară.
Am stat la malul mării ore întregi, cu rochia albă suflată de vânt și-un hanorac destul de necesar, am colindat malul mării în căutarea unei noi inimi de piatră (pe cea veche am pierdut-o la Sibiu astă vară), împreună cu muzicile din mintea mea, am făcut multe poze, am prins în memoria telefonului câteva zeci de secunde cu valurile neobosite. Și cam asta a fost marea mea de zi. Noaptea am dansat la Amphora pe Fericirea are chipul tău, țopăind desculță printre valuri.
Și, exact așa cum îi spuneam mai devreme unui prieten, mai bine pleci la mare două zile. Lumea nu se destramă dacă oricare dintre noi fuge la malul mării două zile să-și încarce bateriile. Ale mele sunt full!
Leave a Comment