Am fost provocată* să scriu ceva despre vremea anilor de liceu sau poate să-mi dau câteva sfaturi, de la mine cea matură (deși nu m-aș baza pe asta!) pentru mine cea de la vârsta adolescenței. M-am gândit mult la abordare, ce mi-aș spune să fac și să nu fac dacă m-aș întâlni cu mine, cea de acum… hm, mulți ani!
Prima pornire a fost o listă relativ lungă de DOs and DON’Ts, că nu e ca și cum n-aș fi făcut și prostii, dar pe urmă m-am gândit mai bine și am ajuns la altă concluzie!
Greșelile mele, chiar și cele din liceu, deciziile pripite, împotrivirile și rebeliunile cu sau fără cauză m-au făcut ceea ce sunt astăzi. Drumul ăsta, care n-a fost neapărat usor, m-a construit și m-a ajutat să învăț. Din greșeli, poate cel mai mult. The hard way, fără îndoială, dar nu mai puțin eficient.
Și-atunci cum să-mi spun eu, acum, ce să fac și ce nu, dacă fix ceea ce am făcut m-a format, m-a educat, m-a făcut ca eu să fiu eu? Nu c-aș fi fatalistă, să cred în horoscop și destin predesenat, dar fără ele, fără iluzii, naivități, prostii, încruntări, lacrimi și scrâșnete din dinți eu aș fi fost alt om. Și se întâmplă că mie mi se pare destul de ok omul ăsta ???mare??? în care s-a transformat liceana de odinioară. Perfectibil, că cine nu e?, dar ok.
În salopeta roșie care mi-a atras, vremelnic, porecla ???Lady in Red???
Am făcut liceul la profilul real, la clasa de bio-chimie și poate aș fi tentată să-mi spun să mă mut la o clasă de uman, dar chiar și așa, iată, tot cu literele am ajuns să mă ocup! Bonus, orele de științe exacte mi-au ordonat mintea într-un fel pentru care sunt recunoscătoare. Și, cândva, când am comunicat pentru un proiect cu multă chimie, orele nesuferite din liceu m-au ajutat să pricep mult mai ușor și mai repede toate procesele pe care le aveam de povestit apoi într-un limbaj accesibil oricui.
Poate aș fi tentată să-mi spun să nu mă îndrăgostesc atât de plenar, la finele clasei a XII-a, fiindcă poate erau altele prioritățile mele atunci, dar dacă nu te îndrăgostești la 18 ani, atunci când?! În plus, chiar dacă alții au considerat, poate, că nu e bună sau bine, relația cu omul respectiv s-a dovedit una dintre cele mai calde și firești și încă e unul dintre cei mai dragi oameni prezenți în viața mea, chiar dacă tot ea, viața, ne-a mai risipit pe alocuri.
Probabil ar trebui să-mi spun, totuși, să încerc să deprind răbdarea, cu mine și cu cei din jur, în speranța că dacă încerc să fiu atentă la asta mai din timp voi avea mai mari șanse să se prindă ceva mai mult de mine. Asta, da, ar fi o idee…
Ce mi-aș spune dacă aș sta față în față cu mine? Să mă stresez mai puțin, mda, dar oare aș mai fi eu, altfel?! Să am mai multă grijă de mine și să nu uit că metabolismul ăla de-atunci o să mă trădeze cândva, să țin mai aproape de sport și să învăț naibii să merg pe bicicletă! Să fug în continuare de-acasă la mare, oricum o să fac toată viața asta, oricând o să am ocazia!
Mi-aș mai spune să nu mai las pe nimeni, indiferent cât de apropiat, să-mi formeze ori valideze propria părere despre mine, dar și să nu mă mint singură, mi-aș repeta că nu sunt responabilă pentru fericirea altcuiva și nici suma speranțelor ori planurilor de viață ale altora. Să-mi iert greșelile, dar să nu le uit, să nu cer de la mine mai puțin decât cer de la ceilalți și viceversa. Și nu m-aș împiedica să fac chiar și aceleași greșeli! Din ele am învățat o grămadă!
***
*Am scris textul ăsta la provocarea KFC și Pizza Hut care, în perioada 1-31 octombrie, strâng din nou bani pentru liceenii de care se ocupă organizația World Vision în cadrul programului ???Vreau în clasa a noua???. Până acum, în șapte ani de când există proiectul, peste 700 de copii au fost ajutați să-și continue studiile cu burse, iar anul trecut s-au strâns aproximativ 75.000 de euro. Mai multe detalii și rezultate AICI sau AICI.
Leave a Comment