Am scris, acum câțiva ani, un text despre educație și elite în context cultural. Doar cîteva momente care mi-au dat de gândit, pornind de la o discuție matinală în care interlocutorii susțineau că nu toată lumea trebuie să aibă acces la ceea ce eu numesc, mai în glumă, mai în serios, haute culture – ???nu dăm mărgăritare porcilor??? a fost exprimarea de atunci.
Mi s-a părut incalificabil, și tot așa mi se pare și acum, și n-am uitat niciodată conversația aia. Cred și acum că elitismul și prețiozitatea unora care ar trebui să apropie haute culture-ul de cei mai puțin educați și/sau norocoși nu fac decât să-i îndepărteze și să-i sperie.
Publicul care consumă cultură, într-o formă sau alta, e adesea ceva mai educat decât majoritatea, dar asta nu înseamnă că ceilalți trebuie să primească la nesfârșit doar bere și manele, pentru că așa nu vor trece niciodată de acest nivel. Și poate că nici n-o vor face, unii dintre ei, dar să le disprețuiești emoțiile sau, și mai rău, să-i ignori, nu e o soluție pentru mai binele lor. Sau al nostru. Societate incultă, așteptări mici, alegeri pe măsură.
Documentar BBC și manele
Recent, a fost o discuție amplă în spațiul public despre documentarul BBC ???Regii manelelor???, urmat de un concert ???de profil??? la TIFF. Că vai!, că hîr, că mîr, că TIFF e ceva prețios și ce-ai facut, Giurgiu, ți-ai dat cu firma în cap. Eu cred că Tudor & Co au făcut foarte bine. Ideea de a aduce – chiar și pentru manele, da, e un început! – o categorie de public care nu s-a întâlnit până acum cu TIFF/filme la cinema e de salutat, nu de blamat. Poate că acești oameni, unii dintre ei, în orice caz, vor căuta și vor merge și la alte evenimente din Festival. Poate vor fi văzut, cu această ocazie, că cei care se află în sală, jurnaliști, invitați, organizatori, nu sunt niște prețioși cu capul foarte mare pentru ca să aibă loc acolo toți termenii pe care oamenii mai puțin educați nu-i ințeleg atunci când citesc o cronică culturală.
(aici e loc de o discuție foarte amplă și spinoasă, pentru un at text: pentru cine scriem cronicile, și cum?)
Cultură pentru toți
Și e aceeași situație și la FITS. Da, sunt unii invitați și unele spectacole indoor pentru care, la o adică, ai putea face city-break-uri în alte țări, iar faptul că FITS le aduce și le oferă, la un preț aproape indecent de mic*, mi se pare, adesea, ireal, chiar dacă nu toată lumea le vede și/sau nu toată lumea le percepe ca pe niște mici miracole, expresii de nesfârșită creativitate și dăruire a celor care le fac.
Dar, la fel, sunt și spectacole de stradă ale unor companii nu mai puțin faimoase pentru genul acesta de artă și alte evenimente gândite anume pentru oamenii mai puțin educați și exersați într-ale haute culture-ului. Tocmai pentru ca acești oameni să se apropie de spectacol, de teatru, de lectură, cu instrumentele pe care le au ei la îndemână, și, poate, să-și dorească să știe mai mult, să vădă mai mult, să experimenteze mai mult, cu mai multă deschidere și mai mult curaj ediția viitoare.
Iar dacă acestor oameni o să le povestești despre oricare dintre cele două evenimente în termeni complicați și cuvinte de neînțeles pentru ei, nu faci decât să-i îndepărtezi și să le refuzi șansa de a încerca, măcar, să trăiască o emoție nouă, poate, pentru ei.
Exemplul facil
O să dau poate cel mai facil exemplu. Pentru mine, până la acest FITS, Baryshnikov era mai ales un zeu al dansului. A fost de când eram copil, cu gândul și imaginea asta despre el am crescut. Acum e doar zeu, dar pentru că încă n-am apucat să scriu despre spectacolul de la FITS**, o să trebuiască să mă credeți pe cuvânt deocamdată.
Pentru altele, mai ales pentru cele mai tinere, însă, el e rusul din SATC. Îmi pare rău, puteți să vă strâmbați cât vreți, tot aia e! Fiindcă în școală sau acasă nu se face genul ăsta de educație – dar și asta e o altă discuție.
Prin urmare, dacă l-au recunoscut din serial când au citit că vine la FITS, e ok și așa, Festivalul a căpătat acum altă valoare pentru acest public, pentru că a adus un artist pe care îl știe de la TV. Din contextul greșit, cumva, dar asta nu face ca admirația și curiozitatea – și, prin extensie, respectul și interesul față de Festival și de alte evenimente prezentate de acesta – să fie mai mici. Același lucru e valabil și pentru prezenta lui Tim Robbins, anul trecut. Sau pentru Sophia Loren ori Alain Delon la TIFF.
(Imaginea este de la FITS 2017 și îmi e una dintre cele mai dragi fiindcă arată interacțiunea magică între artiști și spectatori. Îmi place să cred că acești copii vor păstra această amintire și vor construi altele, în timp, tot legate de cultură și educație, pentru că acum au avut norocul să fie prezenți la Festival)
O concluzie
Am scris o introducere amplă pentru o concluzie simplă: nici TIFF și nici FITS nu sunt și nu vor să fie elitiste. Ambele sunt adresate publicului larg, ambele oferă extrem de multe și variate posibilități de a te apropia de cultură (în sensul cel mai generic al cuvântului), ambele îndeamnă publicul – de toate categoriile – să încerce, să experimenteze, să se bucure, să creadă în emoții. Da, sunt și colo și colo evenimente pentru care e recomandat să ai niște lecții făcute sau văzute, fiindcă altfel nu le poți aprecia la adevărata lor valoare, dar fiecare alege singur la ce merge, în funcție de preferințe.
Iar cine nu pricepe asta despre oricare dintre cele două evenimente pe care suntem atât norocoși să le avem în România, cine nu înțelege că, uneori, e pur și simplu despre niște emoții pentru care se poate întâmpla să nu găsești mereu cuvinte sau termeni de specialitate la descriere, să-și facă propriul festival, cu comitet și teste-grilă la accesul pentru public. Se vor găsi destui snobi perfect inculți să-și cumpere invitații pe bani mulți doar ca să se laude cu ele – succes garantat!
* 40 de lei, adică mai puțin de zece euro, e cel mai scump bilet la FITS.
** Încă îl așez. Urmează.
Leave a Comment