Eusebiu

Era blând şi copiii îl iubeau.

De când se ştia nu-şi dorise altceva decât să aibă mulți prieteni care să se joace cu el şi chiar daca se mai găseau unii care să-l tragă mai tare de coadă sau de labe nu se supăra şi nu le purta pică.
Cel mai mult îi plăcea la piscină. Apa era mereu calmă, curată, albastră, fără valuri destabilizatoare.

Stătea liniştit şi leneş aproape de trepte, aşteptând să fie remarcat şi luat la joacă în apă – momentele lui preferate.
Cei de rasa lui erau considerați adesea agresivi, iar lumea se ferea de ei. Ce-i drept, nu putea să nege că prejudecățile erau întrucâtva justificate. Suferea uneori din motivul ăsta, dar încerca să fie un exemplar mai bun decât renumele confraților săi.

La începutul, demult, fusese şi el al unui copil. Fusese purtat in brațe, mângâiat, alintat, ca o jucărie iubită. Dar copilul plecase, iar Eusebiu a rămas singur şi părăsit pe marginea piscinei, fără să înțeleagă cu ce greşise, de ce fusese abandonat.

Se consolă destul de repede cu alți oameni. Veneau şi plecau dar, în scurtul sejur, primea atenția după care tânjea atât de mult.

Într-o zi – îşi amintea prea bine! – mai mulți copii l-au aruncat în apă pe neaşteptate. A ştiut că ceva nu e în regulă încă de atunci şi a început să simtă tot mai des nevoia de oxigen, de parcă s-ar fi scurs aerul din el. Se simțea obosit, stors de vlagă. Copiii se apropiau, iar el le întorcea priviri tot mai triste. Ar fi vrut, dar… simțea cum apa îl îngreuneaza din ce în ce mai mult.

Pe neaşteptate, a simțit o nouă energie. Un copil nou s-a apropiat de el, şi era atât de bucuros şi doritor de joacă, încât Eusebiu a uitat de lipsa de oxigen şi s-a zbenguit cu el ca-n vremurile bune. Labele nu-i mai atârnau, ochii erau din nou vioi, coada fermă, ridicată. Sfârşitul zilei l-a găsit obosit dar fericit. A închis ochii, a oftat uşurel. Era bine.

****

A doua zi, Eusebiu nu mai era, și nimeni, nici măcar ingrijitorul piscinei, n-a observat că lipseşte.