Nu-s genul care-și face planuri pe termen lung – niciodată n-am fost. Pur și simplu nu-s croită pe stilul ăsta, nici personal, nici profesional, și sunt suficient de deschisă la provocări noi încât să știu că pot să fac schimbări destul de radicale și destul de repede. Sunt, mai degrabă, norocoasă pentru că am libertatea de a-mi alege drumul și drumurile.
Nu în ultimul rând, mi se pare că sunt puține lucruri previzibile în viață, așa că prefer să le iau pe toate cum vin. Cu câteva excepții.
Totuși, regret că nu mi-am dat niciodată licența la psihologie. Nu mi-a trebuit, nu mi-a cerut-o nimeni, niciodată, de altfel nici nu profesez meseria în care mă vedeam la această primă facultate, dar îmi pare așa, ca un șiret desfăcut. Aș fi plănuit-o mai bine p-asta, nu pentru diplomă ci pentru că aș face un masterat și, din perspectiva asta, mă încurcă lipsa ei. Și îmi mai pare rău că, atunci când mi-am luat apartamentul*, n-am rezolvat niște chestii înainte să-l mobilez și să mă mut. Chestii de structură – instalația electrică, de exemplu, pentru că acum am un perete pe care mi-ar fi fost utilă o priză. Sau izolarea mai responsabilă a balconului. Sunt lucruri cu care trăiesc bine-mersi și pe care, la o adică, aș putea să le schimb acum. Dar balamucul aferent de acum nu se compară cu cel care ar fi fost când oricum casa era zugrăvită și pusă la punct, fără mobilă, fără mine locuind acolo, și fără Maxine Jazz. Și-uite-așa am o listă ???to do??? pentru următorii zeci de ani… cândva.
Pe lista asta, apropo, musai stau experiența Concertului de Anul Nou de la Viena văzut din sală, o cursă de F1 pe circuitul de la Monaco (ok, m-aș putea mulțumi și cu Singapore), câteva locuri și experiențe din lumea asta pe care le-aș vedea/trăi musai – pe unele le-am bifat deja pentru că am fost suficient de norocoasă să-mi pot alege drumul și drumurile.
Dar nu și să plănuiesc pe termen lung. Și poate tocmai d-aia – nu doar pentru că e altceva – îmi place mult isprava celor de la Veka România prin care promovează durabilitatea de 50 de ani a produselor lor: un calendar pe 50 de ani, cu file, 18.256 de file, ca să fiu precisă. Doi metri și 31 de kile de calendar. Și un spot pe măsura ideii, la care am râs de câteva ori chiar cu poftă (remarcabilă mai ales Monica Ciuta):
***
Când eram copil, mi se părea uber cool să existe un telefon fără fir la care să pot vorbi pitită la mine în cameră, nu musai din sufrageria familiei, unde ai mei puteau auzi toate chicotelile și prostioarele discutate cu prietenele mele la anticul telefon cu disc. S-a bifat, și încă mult peste, în semnificativ mai puțin de 50 de ani, cât durează calendarul din povestea familiei Munteanu.
Acum visez la teleportare.
(va urma)
* Nu glumesc deloc cu asta. Când/dacă vă luați casă, recomand insistent să vă faceți tot ce înseamnă structură și mățăraie înainte să vă mutați. După aia perspectiva unui șantier o să vă deranjeze atât de tare încât o să amânați sine die. Eu am vrut să mă mut foarte repede, prin urmare am zis că le fac eu cândva. Primii zece ani au trecut fără să le fac.
Leave a Comment