Nu sunt o entuziastă a Crăciunului, nu mă simt mai veselă decât în alte ocazii, nu țin să-mi umplu casa cu decorațiuni noi pe care, ulterior, știu că trebuie să le pun undeva pentru celelalte 350 de zile din an.
Cu reclamele de Crăciun, însă, e altă discuție.

Ieri s-a întâmplat Gala 11 a Superscrierilor. Dacă nu știți ce-i asta, vă zic eu: un efort de recunoaștere, mulțumire și premiere a celor care încă fac jurnalism în România.
N-am putut să ajung la TNB, unde a fost evenimentul, dar a mers live-ul și m-am bucurat să văd și revăd oameni din presă pe care îi urmăresc și apreciez.
În tot timpul transmisiei am mai văzut un singur senior din PR care a urmărit Gala. Probabil că au mai fost și prin sală unii, nu știu, oricum, presupun că nu mai mulți decât ar putea fi numărați pe degetele de la mâini. Atât.

La puțin timp după ce am semnat actele, mi-am făcut cadou de casă nouă un soundbar asortat cu TV-ul. Are și subwoofer, prin urmare situația de sunet cere două prize. A treia e ocupată cu televizorul, a patra alimentează cutia cu net si cablu. Deci patru, plus un prelungitor, iar în casa nouă priza care ar fi trebuit să le alimenteze pe toate nu mergea!
Dar s-a reparat între timp, așa că am mai adăugat o jucărie media, pentru că de ce nu?
Introducing: Vodafone TV Mediabox!

Cineva întreba zilele trecute pe FB cine ce nick-uri avea pe mIRC, chestie care m-a aruncat în preistoria personală și relația mea cu netul și facturile uriașe care veneau la telefon și cum stăăăăăteaaaaaaai să te conectezi la dial-up-ul ala de-ți venea rău!

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat uneori să găsesc buluc de apeluri părintești ratate, mai ales de la mama. Avea obiceiul ăsta să sune până răspund sau măcar de suficiente ori încât să-mi producă un veritabil mini-infarct când ajungeam, în cele din urmă, la telefon și vedeam atâtea apeluri ratate.
– Ce e? Ce s-a întâmplat?
– Aaaa, nimic. Voiam sa te întreb ce faci/ daca ai idee de/ai vazut… [ceva total neimportant și care nu era, după nici un standard, vreo urgență]

Nu știu alții cum sunt, dar eu n-aș putea spune că am avut vreo relație constantă cu televizorul. Totuși, de la cele zece minute de Gala Desenului Animat difuzate sâmbăta și duminica și până la smartul care mi se lăfăie acum în sufragerie e o cale lungă. Parcursă, mai ales, în ultimii doi ani și jumătate. Până atunci am avut un televizor cu lămpi. Uriaș, dar cu lămpi, o veritabilă piesă de muzeu care mira-amuza pe toată lumea care-mi trecea pragul.
– De ce nu-l schimbi?
– Pentru că merge bine-mersi.

Recent apăruta platformă HBO Max a decis scoaterea filmului Pe aripile vântului din oferta sa, prin urmare filmul nu mai e acolo, nu mai poate fi văzut. Astea-s faptele.
Desigur, reprezentantii WarnerMedia, care deține platforma, au spus că e o chestie vremelnică, mai precis filmul va fi pus la loc [nu se știe când], împreună cu o discuție care să ofere o contextualizare.

De fapt, însă, eliminarea filmului de pe platformă s-a întâmplat pentru ca John Ridley, scenaristul filmului 12 ani de sclavie, a CERUT asta.

Mai pe la începutul pandemiei, când era destul de clar, totuși, că vom naviga o vreme nu doar în ape tulburi ci și furtunoase, am trimis un mesaj unora dintre clienții cu care am lucrat sau lucrez ca să-i anunț că, dacă au nevoie de știu ei că știu eu să fac, sunt acolo, free of charge. Dincolo de măsurile sanitare, ca să zic așa, mi s-a părut ăsta cel mai mic lucru responsabil pe care pot să-l fac nu doar față de niște oameni cu care am lucrat sau lucrez ireproșabil, ci fața de o situație care ne afectează pe toți. Unii au sunat și le mulțumesc pentru încredere!
La fel, am răspuns oricui m-a întrebat, pe ce ține de felia mea de expertiză, ce să facă, cum să facă.

BTW, înainte să apăsați pe ”read more”, o să vă spun onest că nu urmează alea zece reguli din titlu. Dacă ele există, eu nu le știu.

Am ratat foarte puține ediții de DMF, Webstock sau PR Forum by Team Evensys, și asta pentru că sunt evenimente valoroase, atât pentru networking, pentru că toată lumea e acolo, dar și pentru a mai învăța una-alta din experiențele altora. Că nu-i o rușine să înveți.

Am avut și eu, ca tot omul, zile de 1Mai sărbătorite la malul mării, cu cântări și chitări, cu gașca de prieteni. Mai apoi am dat litoralul în zilele cu pricina pe ”viața la țară”, tot în gașcă, tot cu muzică și cântări, vin, râsete și povești.
Anul ăsta suntem cuminți, acasă. Dar asta nu înseamnă că nu se poate cu muzică și prieteni. Eu taman ce-am văzut un concert live by Tudor Chirilă pe platforma Vodafone.