Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu are, în fiecare an, o temă diferită sub care se desfășoară evenimentul. Anul ăsta, la ediția cu numărul 25, tema e Pasiunea, fiindcă – spun organizatorii – e unul dintre ingredientele principale care leagă toată această minunată construcție.

O vezi și o simți peste tot aici zilele astea, de la micile detalii pe care le pun la punct cei de la Companie Carabosse, care au avut trei spectacole, în același timp, în trei locuri diferite din centrul orașului, la voluntarii care vin aici pe timpul lor ca să ajute, la public, organizatori, parteneri… și iubitori ai sportului!

Ieri, în imensul foaier de la Fabrica de Cultură UniCredit, sala Faust, așteptam cuminți, vreo 200 și ceva de oameni să intrăm în sală la Regele moare, spectacolul (minunat – o să revin cu asta) al TNB-ului, cu domnul Rebengiuc și doamna Mihuț în rolurile principale.


Era șase după amiaza și noi stăteam la coadă la teatru și, în același timp, mai discret sau nu, urmăream live fie meciul, fie scorul meciului dintre Simona Halep și Sloane Stephens, finala de la Roland Garros. Era ultimul set, era 3-o pentru Simona, apoi a fost 4-0, apoi s-a dat drumul în sală, apoi a fost 5-0 și toată lumea spera ca meciul să se termine înainte să înceapă spectacolul, ca să nu deranjăm nici un milimetru din buna sa desfășurare ori din concentrarea actorilor aflați deja pe scenă.

În fine, ultimii spectatori se așază la locurile lor, foiala specifică se liniștește încet-încet, noi așteptăm să fie 6-0 înainte de prima replică, Stephens câștigă game-ul pe serviciul ei, lumea nu poate să se manifeste, așa că peste sală mai mult se simte decât se aude un oftat mic și foarte discret, începe spectacolul, servește Simona, game, set, meci, e campioanăăăăă!

N-a strigat nimeni, nici măcar pâs nu s-a auzit, dar cumva am simțit că toată sala știe și se bucură.

Mi s-a părut foarte fain tot acest spectacol de energie și bucurie tăcută din public, oameni care se bucură pentru Simona din tot sufletul, și totuși nu se aude nici sunet, nu se vede nici un gest, din respect pentru spectacolul de pe scenă. Asta, printre altele, e Pasiune. Și e perfect ok să urmărești cu sufletul la gură un meci, tot așa cum urmărești cu sufletul la gură un spectacol de teatru. Mie mi-au dat lacrimile de emoție și după meci și după spectacol. Și n-am fost singura!

***

Zilele astea la FITS am fost calificată în meseria de Țesător de gânduri la Fabrica de Cultură UniCredit de aici, de la Sibiu, așa că sunt atentă la ce-i pe scene, dar și dincolo sau în fața lor, și dau din casă. Mult! :)

Share: