NB Aceasta nu este o cronică de spectacol ci una de stari.
Auzisem doar de bine și foarte bine despre spectacolul naționalului bucureștean după Ionesco în regia Andreei și a lui Andrei Grosu. Văzusem și imagini impresionante făcute de Florin Ghioca. Dar n-ajunsesem să-l văd. Prin urmare, cu oarece jenă, că nu-i fix frumos să mă duc la spectacol de la București în FITS, pentru că pot să-l văd și acasă, m-am dus, totuși, pentru că voiam musai și neapărat să-l văd.
Acuma am mixed feelings. Nu pentru că spectacolul ar fi fost astfel decât jucat, regizat sau luminat perfect, nu. Ci pentru că a fost prea curând, cred, pentru mine, să văd un spectacol despre final, cu trairile și frământările inerente acestui moment din viață, pe care le-am trăit extrem de intens și de dureros recent, cu tata, și pe care le-am retrăit vizionând spectacolul.
Mai mult, aproape că am lipit replici din spectacol peste experiența mea extrem de personală, am recunoscut în primii pași ai Regelui, împleticiți și ajutați de baston, pașii ezitanți din primele zile ale bolii lui tata. Ulterior n-a mai putut merge deloc.
Am avut un nod în gât aproape pe toată lungimea spectacolului, în toate momentele în care Regele (interpretat de domnul Rebengiuc) trecea prin revoltă, frică, spaimă, groază, tristețe, dorința de a trăi, amintiri, nostalgie și, în fine, un fel de ușurare a acceptării, a înțelegerii că, dincolo de toate cele de mai sus, plecarea te eliberează de poveri și suferințe, de durere, de neputință.
Știam textul, deși nu e neapărat una din piesele mele favorite dintre cele scrise de Ionesco, doar că nu mă așteptam să devină atât de personală experiența vizionării. Prin urmare, deși pe alocuri, acolo unde era de râs, am râs, am avut un nod în gât cea mai mare parte a spectacolului, m-am foit pe scaun și aproape că am avut o criză de claustrofobie… rațională, ba chiar am vrut să ies. Nu pentru că era rău, ci pentru că era atât de… bine ce era pe scenă, încât mă făcea să revăd aproape în detaliu momente din finalul lui tata.
Și doamna Mihuț! Vai, cum e doamna Mihuț! Cum se transformă din femeia autoritară și rece, cu ironice șfichiueli către toți ceilalți, într-un blând însoțitor pe ultimul drum. Cum îi culege – cu vorba și cu gestul – fiecare grijă ce-l îndoia pe Rege, fiecare luptă dintre miile purtate, grija oricărui detaliu din Regat, propriile neputințe și responsabilități, cum îi ușurează ființa regală și-l lasă om, doar un om care, despăvărat de Rege, poate, în sfârșit, să iasă din scena vieții.
***
Mi-a luat două zile să scriu textul ăsta, iar de plâns îmi vine și acum, când scriu. L-am văzut pe tata trecând prin despovărarea asta, prin transformarea lui în fața sa, dintr-un bărbat puternic, eroul meu, într-un om. Doar un om care a trebuit să se împace cu implacabilitatea ultimului act, cu sine, cu orânduirea existenței noastre, cu faptul că orice început are și un sfârșit.
Foto: Dragoș Dumitru | FITS 2018
Leave a Comment