TIFF 2019: Pauza

Ca de obicei, la TIFF e un mix delicios de filme și evenimente și oameni, miros de tei și varză a la Cluj, povești, ploaie și ???Dă-o naibii de ploaie, ia-ți o pelerină, hai să ne distrăm și aia e!???. I love it!
Voiam azi să povestesc despre excelentul documentar făcut de Diana Gavra despre fenomenul corupției în România, dar mă uit afară, e soare, încă, și mai bine scriu despre înstrăinare. Prin comparație, ce-am văzut în Pauza – film de competiție, pare întrucâtva mai vesel decât reportarea noastră la corupție. Chiar dacă nu e. Însă măcar acolo situația pare să aibă sorți de izbândă și, prin urmare, motive de optimism.
Pauza reprezintă debutul nu lipsit de umor negru al scenaristei, regizoarei și producătoarei cipriote Tonia Mishiali și, pe bune, nu cred că un bărbat ar fi putut face filmul ăsta la fel, deși mi-aș dori să văd cumva și perspectiva masculină, pentru că asta lipsește cu desăvârșire din film.
Mă rog, într-o oarecare manieră să zicem că am primit-o, de la un domn cu care m-am întâlnit după proiecție și care îmi zicea că n-are cum să fie chiar așa în realitate, că e exagerat. I beg to differ.

Elpida e o femeie trecută evident de prima tinerețe, însă cu vârstă incertă: prea tânără pentru menopauza care pare să se instaleze mai devreme decât era de așteptat, prea bătrână prin obiceiuri. Prinsă într-un mariaj opresiv, programul zilnic include un drum la supermarket cu mașina extrem de veche pe care o conduce, gătit, curățat casa, uneori tricotat sau o cafea pe furiș cu vecina și prietena ei, Eleftheria, și cursuri de pictură săptămânale, artă la care pare că are talent, fiindcă vinde, pe furiș, tablouri.  Tăcerea apăsătoare din casa cuplului este întreruptă, când și când, agresiv, de papagalul lui Costas, în mod evident singura ființă față de care lui Costas – soțul – pare să-i pese.

Povestea e construită în așa manieră încât au fost momente în care l-aș fi pocnit pe soț, sau măcar i-aș și sucit gâtul papagalului. Costas nu e violent, dar asta e singura lui calitate în povestea asta: doar că n-o bate. În rest, își tratează soția cu delicatețea cu care ai trata menajera care nu vorbește limba ta, ba poate chiar un pic mai rău.
Nu spune Buna ziua, La revedere, nu spune Mulțumesc, nu comunică mai deloc cu ea.
Elpida spală, calcă, gătește, pregătește masa, pregătește pastilele pentru hipertensiunea lui Costas, paharul cu apă, tensiometrul cu care verifică dacă totul e ok, totul într-o completă tăcere.
Serile, el se uită la sport cu sonor, ea se uită la documentare cu căști, în aceeași cameră, două televizoare. Desigur, dorm separat. Nu vrea să-i lase bani pentru vopsea de păr, nu vrea să pună internet – cum să vorbești cu cineva pe internet, ești proastă? -, și până la urmă îi vinde și mașina, obligand-o să facă drumul zilnic și lung la magazin, cu plasele încărcate, pe jos.

Fiecare zi, fiecare scenă de ignorare pare, însă, extrem de frustrantă și de abuzivă. Elpida e prinsă într-o căsnicie aranjată de părinți și singura ei evadare e imaginația. Își imaginează cum îi trântește lui Costas farfuria în meclă, cum se pupă cu zugravul angajat pentru fățuirea blocului, cum se pupă cu vecinul, cum omoară papagalul, dar nu duce la bun sfârșit nici unul din aceste exercții de imaginație. Poartă același haine terne și fără formă, prin care îți poți da seama, totuși, că acolo mai există o femeie care ar putea să fie chiar frumoasă cu atitudinea potrivită.

Filmul nu m-a dat pe spate. Adică, da, mi-a plăcut construcția, pe straturi, mi-a plăcut mult jocul actorilor, dar nu pot să spun că am fost neapărat satisfăcută de final, deși înțeleg opțiunea creatoarei. Aș fi preferat să văd că rezolvă Elpida cumva situația, mai degrabă decât rezolvarea ???de la sine??? propusă de scenariu. Însă m-a făcut, și cred că ăsta era și scopul, să mă gândesc mult la oamenii care trăiesc împreună separat și la această subtilă și crudă formă de tortură: ignorarea/tăcerea. Brrr!