Sunt de o săptămână la FITS, însă abia acum găsesc răgaz și un pic de tihnă să scriu (și) aici. Am văzut mai multe spectacole, o să mai povestesc, dar despre Joy/Bucuria lui Pippo Delbono era musai să scriu înainte să mi se usuce lacrimile.
Nu c-ar fi fost trist, deși este, cumva, ci pentru că Delbono a reușit, din nou, o poveste personală care atinge intim, cred, pe oricine asistă. Mă rog, mai puțin pe spectatorul care a ieșit relativ repede din sală, pe acela nu-l atinge nimic, parol!
Bucuria îi este dedicat lui Bobo, recent dispărut, un surdo-mut analfabet pe care Pippo Delbono l-a adoptat în trupa sa originală de teatru acum vreo 20 de ani, și pe care a reușit, prin limbaj teatral, să-l învețe să joace, l-a integrat în spectacolele (era în Orchids, acum cinci ani) și în viața sa. Bobo își făcuse propriul limbaj al semnelor dar, mai presus de toate, după ce și-a petrecut o bună parte din viață în instituții de stat, a regăsit o viață proprie și, cel mai important, un sens.
Pornind de la lecția lui Bobo, că fiecare putem avea un drum și, mai ales, un sens, Pippo Delbono face un spectacol din povești și amintiri, gânduri (aproape) religioase, ???Marea noastră care nu ești în ceruri??? și atât de personale, de intime, încât ai zice că n-au cum să-și regăsească vreun ecou în audiență.
În același timp, însă, un spectacol vizual, însoțit de simboluri – de la gratii de metal și zăbrele din flori la bărcuțe de hârtie și frunze uscate, de la un maldăr de haine adunate în mijlocul scenei cu un teu până la clovnul trist și serios care sta pe banca plină cu flori, ținând în mână un tort cu o lumânare aprinsă – Bobo nu știa când e ziua lui, îl aniversam noi din când în când și se bucura mult, iar acum ce dacă nu e, poate totuși e, hai să-l aniversăm acum, împreună!
(iar eu m-am gândit că am fost la tata prima și singura dată aproape un an mai târziu după ce n-a mai fost, dar nu în ziua aia, ci de ziua lui fiindcă așa mi s-a părut mie firesc.)
Nu vreau să povestesc spectacolul, posibil să găsesc metafore ca să redau ce a fost pe scenă, dar nu are importanță. E un fel de bube, mucigaiuri și noroi din care Pippo Delbono reușește să scoată un gând luminos, ca banda fosforescenta din avioane: fericirea nu e ceva ce păstrezi într-un borcan. Fericirea e un acord pe care-l faci cu tine, atunci când decizi că vrei să vezi și vrei să trăiești așa.
Iar asta nu înseamnă că nu o să ți se întâmple lucruri nasoale, pentru că ele vin, inerent, sunt parte din viață, și viața e așa. Dar între momentele astea sunt și unele de fericire, de bucurie, de mulțumire, și ele pot să fie cele care contează dacă noi decidem asta. Fericirea se învață. E o alegere.
Și dacă o să căutați aici Lecții de fericire, o să știți de ce mi-a plăcut spectacolul ăsta atât de mult, de ce știu că o să rămână mereu cu mine, de ce am plâns și-am zâmbit aproape pe tot parcursul. De Bucurie că eram în sală, că Pippo a făcut spectacolul, că există FITS unde a venit, că există prieteni care aveau un bilet în plus, că, la final, Pippo striga cât îl țineau plămânii, Sunt fericit! Sunt fericit! Sunt fericit! și mi-a venit și mie să strig cu el, la fel de mare, de mult, de sus, de plenar!
PS Aceasta nu a fost o recenzie/cronică de spectacol, ci o cronică de stări.
Foto: Adi Bulboacă & Sebastian Marcovici | FITS2019
Leave a Comment