În copilărie detestam caşcavalul. Mama, fată deşteaptă, a găsit, însă, o formulă să mă păcălească şi a făcut caşcaval la capac, un fel de mâncare cu care puteam să mă joc şi care a fost botezat “mâncare americană”. Întindeam brânza galbenă fierbinte şi o roteam pe furculiţă şi îi adoram gustul. Ani de zile am mâncat caşcavalul doar sub formă de “mâncare americană”, fără să ştiu secretul, până într-o zi când am descoperit procesul de fabricare. Şi de-atunci am mâncat şi caşcaval “normal”.
Cred că dacă mi-ar fi explicat că, de fapt, caşcavalul e un fel de lapte (aveam patru ani!) şi dacă mi-ar fi spus care e drumul laptelui, de la vacă până la mine în farfurie, m-ar fi convins mai repede. Dar pe vremea aia vacile locuiau doar la CAP şi în cărţile de colorat, iar laptele sau iaurtul erau menţiuni care îmi displăceau, fiindcă drumul lor către mine avea la final o coadă maaaaaare, fără garanţia faptului că s-ar putea să şi prinzi ceva!
Însă lucrurile nu mai sunt la fel. Acum tot procesul a devenit transparent iar când acest drum al laptelui ajunge la final, dincolo de încrederea căpătată în produse, unii pot pleca acasă cu trei tablete Google Nexus 7.
