În copilărie detestam caşcavalul. Mama, fată deşteaptă, a găsit, însă, o formulă să mă păcălească şi a făcut caşcaval la capac, un fel de mâncare cu care puteam să mă joc şi care a fost botezat “mâncare americană”. Întindeam brânza galbenă fierbinte şi o roteam pe furculiţă şi îi adoram gustul. Ani de zile am mâncat caşcavalul doar sub formă de “mâncare americană”, fără să ştiu secretul, până într-o zi când am descoperit procesul de fabricare. Şi de-atunci am mâncat şi  caşcaval “normal”.

Cred că dacă mi-ar fi explicat că, de fapt, caşcavalul e un fel de lapte (aveam patru ani!) şi  dacă mi-ar fi spus care e drumul laptelui, de la vacă până la mine în farfurie, m-ar fi convins mai repede. Dar pe vremea aia vacile locuiau doar la CAP şi în cărţile de colorat, iar laptele sau iaurtul erau menţiuni care îmi displăceau, fiindcă drumul lor către mine avea la final o coadă maaaaaare, fără garanţia faptului că s-ar putea să şi prinzi ceva!

Vă mai amintiţi de ele?

Însă lucrurile nu mai sunt la fel. Acum tot procesul a devenit transparent iar când acest drum al laptelui ajunge la final, dincolo de încrederea căpătată în produse, unii pot pleca acasă cu trei tablete Google Nexus 7.

Anca Amariei, Media Relations & External Communication Coordinator, Cosmote, a fost la Amsterdam zilele trecute pentru a participa la PR & Social Media Summit. Nume importate din industrie s-au aflat pe afişul acestui eveniment însă, dincolo de asta, la fel ca şi ceea ce au susţinut participanţii, conţinutul (discuţiilor) e cel mai important.

Aşa stând lucrurile, Anca a fost foarte drăguţă şi a scris şi pentru printrerânduri.eu o corespondenţă specială despre cele două zile de prezentări şi conversaţii. Prima parte e aici şi mai găsiţi detalii interesante şi pe blogul ei. Eu am urmărit discuţiile pe hashtagul #PRsummitING şi, la final, am găsit şi un rezumat pe Storify.

Anca, ai cuvântul! :)

România, prin Mircea Tudor, a câştigat recent Marele Premiu la Salonul de Invenţii de la Geneva. Victoria reprezentanţilor români la Geneva se întâmplă pentru al doilea an consecutiv iar asta este o premieră în istoria de 41 de ani a evenimentului. Cu toate astea, în loc să fim mândri de reuşita unor români, am dezbătut, mult mai pe larg, la momentul respectiv, problema “interzicerii micilor”.

Mircea Tudor & trofeul cu steag românesc

Aparent, aşa ne sunt nouă priorităţile, şi ne place mai mult să dăm vina pe ţară pentru lipsa noastră de perspective decât să admitem, fără invidie, că sunt şi români care ne dau motive să fim mândri că le suntem compatrioţi. Cel mai recent dintre exemple ar fi cel al unui licean din Râmnicu Vâlcea, Ionuţ Budişteanu, care a câştigat premiul cel mare la International Science and Engineering Fair organizat de Intel – ştirea e aici.

Guest post by Anca Amariei, Media Relations & External Communication Coordinator, Cosmote, care se află la Amsterdam zilele astea pentru a participa la o conferinţă despre PR si Social Media. Aruncaţi o privire la agendă, dar nu rataţi corespondenţa ei dacă lucraţi în domeniile astea: discuţiile şi prezentările au fost mai mult decât interesate!

Mulţumesc mult, Anca, pentru timpul acordat relatărilor! Amsterdamul e un oraş minunat, aşa că nu pot decât să sper că măcar ai scris textul ăsta undeva la o terasă draguţă! :)

Aseară, pe Arena Naţională, am călătorit în timp până hăt!, în vremea primilor ani de liceu, doar că, în loc să-mi ascult trupa preferată a acelor vremuri la boxele unui casetofon, am avut ocazia s-o aud live, alături de încă vreo 40.000 de ascultători. Cât de tare e asta?!

Ce mai freamăt, ce mai zbucium, vorba poetului, când au început să cânte Walking In My Shoes, prima dintre piesele vechi incluse în setlist! Dar nimic nu s-a comparat cu nebunia de la Enjoy the Silence. Am stat în zona gazonului A, mai spre B, aşa, cât să fie respirabil şi să avem şi loc de bâţâit, deci practic eram cumva cam prin mijlocul stadionului. Băi, băiete! Când au început cu words like violence break the silence s-a simţit un vuiet aproape fizic, de parcă se dădea lumină, iar la reach out and touch faith a fost la fel, o emoţie aproape palpabilă!

Ştiţi Strada Ficţiunii? A fost construită acum doi ani şi mereu se mută acolo tot felul de personaje, care mai de care mai interesante şi pline de culoare. Singur, zona e foarte atrăgătoare, mai ales de când s-a deschis Magazinul de sinucideri, căci nu oricine are îndemânarea de a scrie epistole care încep cu Dacă citeşti asta înseamnă că am murit. Dar să nu vă întristaţi! La intrare, mare, e un afiş pe care scrie Mă sinucid altă dată.

Pe acest domn l-am cunoscut acum mulţi ani, la înregistrările primului album semnat AG Weinberger, sub cireşul din curtea Migas – unii prieteni vor fi oftând adânc amintindu-şi vremurile cu pricina, ne-am revăzut adesea chiar la concertele sale ori ale prietenilor comuni şi a fost pe scena tuturor ediţiilor de FolkYou de care m-am ocupat.

Ştie că mă enervează “Ruxi”, dar îmi mai zice aşa, zâmbind, şi eu îl las fiindcă ştiu că mă necăjeşte cu drag, aşa că nu mai protestez nici măcar formal. Şi chiar dacă uneori e glumeţ pe scenă, chiar dacă se amuză cu prietenii şi face bancuri, rămâne unul dintre cei mai riguroşi profesionişti pe care i-am întâlnit.

Probabil asistaţi şi voi la tabloidizarea unor ziare odinioară serioase, cum ar fi Gândul sau Jurnalul Naţional, şi la felul în care presa, în general, a înţeles treaba asta cu social media: spui că e extraordinar, nemaivăzut şi click aici pe jumătate de ştire, iar restul e pe site. Iar când te duci pe site, că, deh, vrei să ştii şi tu informaţiile care schimbă lumea sau măcar oraşul în care locuieşti, vezi că, de fapt, e un mare fâs, iar statusul postat în reţelele sociale dezinforma la greu. Iar toată minciuna asta (că e o minciună!) ţi s-a servit pe post de informaţie pentru un click, adică pentru trafic, adică pentru bani!

Pentru că, în final, despre asta e vorba, despre bani!

În 2006, când Depeche Mode a concertat pentru prima dată în România n-am putut pleca în timp util de la birou, başca eram atât de obosită încât tot ce-mi doream era un somn bun, aşa că am dat mai departe invitaţia. Şi, desigur, auzind ecourile post concert, după aia mi-a părut foarte rau! Dar, na, după concert, mulţi doritori se arată!

De aceea, scurt pe doi, înainte de concertul din acest an, 15 mai, la Arena Naţională, vă anunţ cu drag că am pentru voi două invitaţii duble, în aşa fel încât patru fani ai britanicilor care, din diverse motive, nu au apucat bilete, să poată merge să-i vadă! Fiindcă sa-ţi vezi trupa preferată live mi se pare una dintre cele mai mişto experienţe – şi le mulţumesc mult celor de la Cosmote că-mi dau posibilitatea să-mi bucur în felul ăsta cititorii!

Într-o bună dmineaţă te trezeşti uşor înţepenit. Tuturor ni se mai întâmplă asta, îţi spui. Iei ceva care să calmeze durerile şi îşi vezi de ale tale. După două sau trei zile, dacă ai noroc, muşchii se relaxează iar durerea dispare. Altă dată ai făcut febră, aşa, din senin! Nu mare, dar suficientă cât să te secătuiască de toate puterile. Mai ştii? E, lasă, a trecut şi aia. Dacă ai scăpa şi de sensibilitatea asta la lumină… Şi de oboseala care parcă nu te lasă niciodată.

Toate astea sunt lucruri pe care le-am experimentat fiecare dintre noi, semne că organismul e slăbit şi că nu prea ne îngrijim aşa cum ar trebui. Chiar aşa! Cât timp a trecut de când ţi-ai făcut ultimul set complet de analize?

Dar dacă ai lupus? Ce ştii despre boala asta?! Eu ştiu că poate fi letală. Şi ştiu asta pentru că am avut o prietenă, F., care a murit din pricina ei.