În liceu, cel puţin în primul an, eram mare fan Depeche Mode. Mă îmbrăcam corespunzător, cu maletă, blugi evazaţi şi ciocate, aveam postere cu cei patru (Alan, Dave, Martin şi Andy) pe pereţii camerei, ştiam pe de rost cea mai mare parte a versurilor de pe orice album Best of DM şi făceam filosofie pe marginea lor. Aş fi mers chiar şi la depeşotecă, dacă m-ar fi lăsat ai mei!

Ulterior, şi chiar destul de rapid, am virat-o spre rock, întâi oldies, apoi cel mai din zilele noastre, şi pe-acolo mă învârt şi acum, nu că n-aş asculta orice, indiferent de stil, atâta vreme cât mie îmi gâdilă plăcut auzul. Totuşi, am aşa, o nostalgie când ascult piesele primei trupe al cărei fan declarat şi convins am fost: Depeche Mode. Mă rog, mai degrabă piesele mai vechi. Încă le ştiu versurile :)

Guest post by Domnul Sony (adică motanul)

Nouă, pisicilor, ne place să fim în centrul atenţiei. Dacă nu ştiaţi, termenul de “pisi” de la asta vine, nu de la silicon. Mă rog, siliconul e doar o cale de a te afla în centrul atenţiei, dar noi nu avem nevoie de aşa ceva deoarece o să ne băgaţi în seamă, fie că vreţi, fie că nu vreţi, exact ca în următorul clip:

Un câine nu era în stare de atâta subtilitate, vă spun sigur!

Când m-am mutat în apartamentul meu din camera nu prea mare avută în casa părinţilor, mi-am promis că voi ţine absolut orice articol de îmbrăcăminte pe umeraşul lui fiindcă, îmi imaginam eu, chiar voi avea atât de mult loc. În definitiv, urma să trec de la un şifonier cu două uşi şi o comodă cu două rafturi, la două sifoniere, cinci uşi şi cinci rafturi, adică un spaţiu care, atunci, mi se părea mai mult decât generos pentru hainele mele.

M-am abţinut, oh, cât de tare m-am abţinut să scriu ceva despre toată povestea cu PR-ul care a distrus presa şi earned media vs paid media fiindcă n-am vrut – încă nu vreau! – să pun paie pe focul ăsta. Fiindcă exact asta e: un foc de paie. Nici un jurnalist bun n-ar putea acuza PR-ul că a ucis presa, după cum nici un PR de bun simţ nu face confuzie între earned şi paid media.

Şi nici acum nu scriu, de fapt, ci doar ilustrez această afirmaţie fără sens, în felul meu ironic, cu următoarea fotografie:

Cine pricepe, pricepe! Cine nu, aia e!

Din păcate, însă, există o mulţime de jurnalişti care poartă titlul ăsta doar pentru că au primit o legitimaţie pe care scrie, mare, PRESĂ, şi mulţi PRi care nu-şi pricep job-ul. Ambele categorii fac rău meseriei pe care pretind că o practică. Şi cu asta, basta!

Care e treaba cu schimbarea şi modelarea celor la care ţinem?! De ce e atât de greu să ţinem la ei şi să-i preţuim pentru ce sunt, aşa cum sunt, şi încercăm să-i schimbăm, de ce e atât de greu să acceptăm că felul lor de fericire nu e identic cu felul nostru?! Şi, eventual, că al nostru nu e singurul posibil.

Că dacă nouă macaroanele cu brânză ne par gustul rafinat şi suprem e posibil, ba chiar probabil, ca altora să le placă mai mult salata de vinete, şi diferenţa asta de gusturi nu ne face pe noi mai buni şi pe ceilalţi mai puţin buni!

E linişte, e răcoare, e anotimpul meu preferat, ploaie. Motanul doarme prin preajmă. În casă e curat şi miroase a pâine de casă, am făcut şi pască şi am vopsit ouă, chiar dacă anul ăsta am ales o vopsea nouă şi rezultatul e chiar dezamăgitor.

Dar, dincolo de toate astea, am vorbit cu prietenii, ai mei sunt aproape şi există şi motiv întemeiat pentru un zâmbet ştrengăresc.

E bine. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Sărbători în tihnă să aveţi!

Azi, în timp ce făceam cumpărături printre rafturile mai degrabă goale (pe care nu mai era nici o pungă de ficat, inimi sau pipote de pui, apropo), fără grabă, depăşită de o mulţime de gospodine pe ultima suta de metri, mă gândeam că Paştele ăsta nu mai are aproape nimic din simbolistica tradiţională.

Totul a ajuns să fie despre unde ne petrecem zilele astea, ce gătim, ce ne cumpărăm, urări făcute în virtutea inerţiei, biserici “trendy” şi leneveală la mare, la soare ori prin alte locuri, iar postul, când şi cât mai e ţinut, a devenit cel mult o variantă de dietă şi nu încercarea la care ne supunem poftele şi voinţa.

Despre credinţă, bunătate, apropiere, iertări şi smerenie nici un cuvânt. Aş zice “păcat!”, dar până şi ăsta a ajuns golit de conţinut.

Mai credem în ceva zilele astea sau vom sfârşi într-o competiţie de măsurare şi preamărire a celei mai scumpe lumânări cu care ne luăm lumina?!

foto: Dreamstime

Ieri am fost pe cărările patriei, dar chiar şi aşa tot a ajuns la mine “ştirea” potrivit căreia micii vor dispărea de pe grătarele sfârâinde ale românilor începând cu 1 iunie. Sigur, titlul era unul de-a dreptul inflamator şi apocaliptic, atentând la mâncarea “tradiţională” a petrecerilor electorale şi, fireşte, cea a ieşirilor în natură ale românilor.

Normal, titlul apocaliptic era doar un… mic adevăr, pentru că nu micii urmează să fie interzişi ci vreo trei susbtanţe pe care Uniunea Europeană le consideră nesănătoase când vine vorba de mâncare şi care, da, sunt parte din reţeta pentru mici, aşa cum îi fac producătorii en-gros. Lămurirea, însă, nu i-a oprit pe unii şi pe alţii să se perpelească precum bucatele pe grătar!

Că tot e “sorbătoare” azi iar românii au în obicei micii însoţiţi de ceva alcool în muncitoreasca zi de 1 Mai, mi se pare un moment numai bun pentru a vă povesti excursia mea “de muncă” la Fabrica de bere Timişoreana.

La fabrică am mai fost, cu ocazia altei vizite blogosferice în oraşul de pe Bega, însă atunci ne-am oprit la o degustare de nefiltrată în Curtea Berarilor şi nu am parcurs, decât în linii mari, istoria fabricii, şi nici procesul tehnologic. De data asta, însă, cu ajutorul a doi ghizi cu vechime în producţia de bere la Timişoara, m-am simţit ca într-un veritabil episod de How It’s Made.

Duminică, în scurta mea evadare, am făcut o excursie din Vamă până în 2 Mai, pe jos, pe malul mării. Deşi mă duc în Vamă de atâţia ani, a fost prima dată când am făcut drumul ăsta. De obicei mi-e suficient să am compania mării, a prietenilor sau a unei cărţi şi nu prea îmi vine cheful de plimbări. Dar acum m-am dus.

E un drum de vreo oră şi ceva dacă mergi în doru’ lelii, cum am făcut noi, şi e destul de fain, fiindcă e linişte şi se aud valurile. Nu tu muzică, nu hărmălaie. Doar linişte şi mare. Şi o mulţime de gunoaie, cele mai multe sticle de plastic, dar nu numai, că am văzut şi ditai anvelopele (de tractor, de camion, cine ştie?!) aruncate pe mal. Ce oameni sunt aia care fac aşa ceva?!