Bookfest e unul dintre evenimentele de pe agenda bucureşteană pe care îmi pare rău că le ratez în perioada festivalieră, cu TIFF şi FITS. Asta e, nu pot să ajung peste tot pe unde mi-ar plăcea şi chiar şi-aşa, probabil că şi la cele două festivaluri o să am de ales între un eveniment şi altul la care mi-ar plăcea să fiu.

Totuşi, am apucat să mă uit un pic pe propunerile, lansările şi evenimentele de la târgul de carte bucureştean care a început azi la Romexpo – cel puţin pe cele primite de la editurile cu care colaborez printre rânduri!

Acum nu mult timp, un prieten îmi povestea despre munca de lămurire ce trebuie dusă cu feciorul lui pentru ca acesta sa catadicsească a se spăla pe dinţi. Întrucât am fost un copil care a vizitat scaunul dentistului la vremea dinţilor de lapte şi am învăţat cât e de importantă igiena când vine vorba de dinţi sănătoşi, i-am sugerat să-l ducă frumos la Dent Estet, ca să-i arate ce se poate întâmpla dacă nu se spală pe dinţi.

Mama avea o prietenă medic stomatolog, cu cabinet chiar la noi pe stradă, aşa că am cunoscut “Poliţia” şi “Greieraşul” (numele de cod pentru cele două freze) la o vârstă destul de mică. Bine, că asta nu m-a ajutat prea tare să scap de vizite la dentist acum, la maturitate, e partea a doua. Sunt în tratament şi, la finele acestuia, voi avea şi două implanturi. Că, na, dacă n-am fost cuminte, aşa îmi trebuie!

În ciuda faptului că frecvent se crede că ar fi invenţia egiptenilor, primii care au utilizat o soluţie pentru colorarea unghiilor au fost chinezii, care foloseau un amestec din ceară, gelatină, gumă arabică, vopsea din plante şi albuş. Abia mai târziu, obiceiul a ajuns şi la egipteni, care au început să folosească henna pentru colorarea unghiilor. Aparent, atât chinezii cât şi egiptenii, aveau acest obicei atât din considerente estetice, cât şi din considerente sociale: cei mai săraci şi le colorau în nuanţe pale, iar bogaţii în culori puternice, roşu sau negru. Oricine încălca acest cod al culorilor era pasibil de pedepse.

În Europa, moda unghiilor colorate a apus odată cu Imperiul Roman şi a revenit la modă în vremea Renaşterii, la curţile franceze. Gurile rele spun că obiceiul colorării unghiilor ţinea mai degrabă de acoperirea mizeriei de sub acestea şi la ce alte legende despre igiena vremurilor există, înclin să cred această explicaţie.

Când am scris primul post legat de TIFF 2013, m-am uitat într-o doară şi la trupele invitate, unii de care am auzit, cum să n-aud?!, dar şi unii de care am aflat acum că există. Mi-a zis Flavia de unii dintre ei, ce-i drept, că cică “Ascultă, să vezi ce mişto sunt!”, doar că, mno!, ea se ocupă de buna comunicare a festivalului, ce era să zică?! :D

Drept urmare, am intrat pe YouTube şi am ascultat, trupă de trupă. Mi-au plăcut mai mulţi, dar austriecii de la Sofa Surfers au căpătat deja un fan şi, cu siguranţă, un spectator la concertul lor din 5 iunie, de la Hotel Continental – detalii aici, bilete aici. Show-ul lor va fi precedat de proiecția filmului Trains of Thoughts, un eseu vizual despre stațiile de metrou din marile orașe ale lumii, regizat de Timo Novotny pe muzica celor de la Sofa Surfers – un mix de rock cu electro, trip-hop, dub și acid jazz, cu tușe de R&B și soul. Abia aştept!

Dar nu e singurul concert de la TIFF, mintenaş vă mai zic! Căci în zilele noastre un film fără muzică e ca Titanicul fără Celine Dion!

Nu mă dau în vânt după manifestări de genul “Serbările berii”, dar când a venit vorba de Serbările Timişoreana am fost curioasă dacă o bere cu tradiţie în oraş reuşeşte o altfel de relaţionare şi sărbătoare cu şi pentru timişoreni. Şi, da, aş zice că celor de la Timişoreana le-a ieşit! Mai ales că în acest an Serbările se ţin doar acasă, în oraşul de pe Bega, ca o recunoaştere şi mulţumire pentru cei mai loiali consumatori.

Sigur, e hărmălaie, se bea multă bere, iar micii sfârâie pe grătare, ca la orice fel de manifestări de genul ăsta, dar ieri la prânz, în Piaţa Unirii, a avut loc şi o paradă de costume populare, iar butoaiele cu bere s-au plimbat prin oraş în căruţe frumos împodobite, trase de cai gătiţi şi ei de sărbătoare.

Cei din generaţia mea şi cei mai mari şi-l aduc aminte cu siguranţă: era mâncarea obişnuită în orice excursie şi suplimentul alimentar în taberele pioniereşti în care, după ce că ne puneau să curăţăm cartofi, nici nu ne dădeau porţii cu care se poate sătura un copil care ţopăie pe coclauri toată ziua!

(Chiar aşa! Cum o mai fi prin tabere acum, în epoca postpionierească?! Tot macaroanele şi compotul reprezintă capul de afiş în meniul zilei?)

M-a prins ploaia pe stradă şi m-a făcut ciuciulete, aşa că în loc să mă duc direct spre casă, dacă tot eram fleaşcă, am prelungit un pic mersul prin ploaie şi m-am dus până la ai mei, care stau la doi paşi de mine. Dacă tot nu-i văd trei zile, m-am gândit să le zic Bună! Pa!

Deschide mama, se uită la mine, dă să râdă, dar îşi recompune repede faţa serioasă:
– Bine, mamă, da’ tu când te faci mare?
Tata, în spatele ei:
– Ei, las-o şi tu în pace!
Apoi, către mine:
– Auzi, da’ şi tu, să umbli aşa, prin ploaie. Vezi să nu răceşti!

Ploaie cu soare :)

Concluzii:
1. Pentru părinţi nu eşti niciodată suficient de mare încât să rezişti la o ploaie sănătoasă!
2. Oricum n-o sa fiu niciodată suficient de matură încât să rezist unei plimbări prin ploaie!
3. Oamenii care se feresc de ploaie pe sub copertine se uită în continuare ciudat la cei care n-o fac.
4. Detest în continuare umbrelele.
5. Când ajungi acasă ciuciulete, râzând cu gura pânăla urechi, combinaţia perfectă constă într-un ness botezat cu un pic de drambuie şi un dus fierbinte!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

Iubesc Bucureştiul, aşa cum e el, mare, gălăgios, prăfuit şi trepidant. Mi-s dragi colţuri de străzi cu case ce-şi pitesc obrazul după perdele de iederă, copaci pe care-i cunosc de când erau mici, locurile unde odinioară erau ţâşnitori şi aleile umbrite pe care-mi pierdeam paşii când mai trăgeam câte un chiul prin liceu.

Mi-ar fi plăcut şi mai mult, cred, pe la finele secolului trecut, când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele domniţelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii erau gentilomi, purtau ghetre, pălărie şi baston, trăsurile aveau cai bine îngrijiţi, seara se ieşea la grădină, erau baluri şi bătăi cu flori, iar decenţa nu era o noţiune desuetă. Da, da, sunt sigură că mi-ar fi plăcut.

Acum juma’ de oră sau aşa ceva am văzut la Oana pe Facebook un link către o ştire potrivit căreia McDonald’s urmează să renunţe la Big Mac, Dublu Cheese şi alte variante chiftelate populare.

Îmi place TIFF pentru echipa festivalului şi efervescenţa imprimată Clujului, pentru că la tot pasul te întâlneşti cu un cunoscut, pentru că există mereu un film, o expoziţie, un concert sau o petrecere la care poţi ajunge, şi totul e fain şi totul e de văzut şi făcut, pentru că e cafea bună la sediul central şi, nu în ultimul rând, pentru că mă voi vedea cu prietenii clujeni!

Iar în acest an îmi place şi mai mult pentru că voi avea un partener de excelenţă aici, printre rânduri, un partener de drum lung, alături de care voi transmite către voi cât mai mult din atmosfera, oamenii şi poveştile minunate ale TIFF-ului: Mercedes-Benz! Sunt foarte mândră, recunosc, şi sper să mă ridic la înălţimea impusă de aşa asociere!