Ce nebunie! Azi am reuşit să văd un amic de la Cluj, două filme, să ajung, în fine, la TIFF Art, la Muzeul de Artă, să-i descopăr pe cei de la DahkaBrahka (o revelaţie!) şi să stau la poveşti (mult!) cu austriecii de la The Sofa Sufers.  Şi nici n-a plouat, ceea ce poate fi trecut cu un mare plus în calendar. Nu c-ar mai conta! Atmosfera de la Cluj e foarte caldă!

Orele sunt înaintate spre foarte târziu, aşa că să nu ne pierdem în amănunte… deşi exact amănuntele sunt cele care fac deliciul acestui minunat eveniment, TIFF-ul! Amănuntele şi oamenii!

E unul dintre misterele lumii, pe care nici măcar cercetătorii britanici n-au putut sa-l elucideze: de ce au nevoie femeile de atâtea perechi de pantofi?!

N-am pretenţii de studii în domeniul pantofologiei feminine, oricum, nu altele decât zecile de perechi de încălţări înşirate cuminţi în pantofar ori în cutiile lor, ca să nu se strice, prăfuiască ori, Doamne păzeşte!, ca să nu ajungă material de ascuţit ghearele pentru o anumită pisică, să nu-i spunem numele, căci mi-a distrus nişte botine în felul menţionat mai sus!

Cu părere de rău, nu apuc să scriu de la TIFF pe cât mi-aş dori. Cumva trebuie să echilibrez balanţa între scris, interviuri, filme, evenimente, socializare şi ale subiecte pe blog. Asta în caz că vă imaginaţi că acreditarea la un festival ar însemna, cumva, cafele cu vedetele şi poze cu pretenţii artistice. În nici un caz!

Uite, de exemplu, nici n-am apucat să povestesc despre Los amantes pasajeros, filmul de deschidere semnat Almodovar, şi care a fost o plăcere de urmărit, de la cap la coadă, o comedie aiurită, rotundă, închisă, aşa cum îi place regizorului spaniol.

La Serbările Timişoreana, o parte din spaţiu era dedicat maeştrilor artizani şi m-am dus să văd cam ce lucruri frumoase se găsesc în oferta lor. Aşa cum v-am zis, erau ii, năframe, jucării din lemn, fetele de la Tourmaline, care pictează frumos pe tot felul de suprafeţe şi… cam atât. Oferta nu era prea variată. Ce mi-a atras atenţia, însă, au fost florile unei doamne îmbrăcată în port popular. Flori din aţă, felurite, atât de meşteşugit făcute încât ziceai că acum am fost culese din pământ.

M-am oprit să le admir şi, mai mult decât flori, am primit şi o poveste de viaţă. Iat-o!

Nu am mărunt! Nu am să vă dau rest!
Vă sunt cunoscute replicile astea? Eventual aruncate cu un ton acuzativ, ca şi cum ar fi vina ta că vânzătoarea nu are să-ţi dea rest, ca şi cum e obligaţia ta să ai banii potriviţi atunci când vrei să cumperi ceva şi, în fine, ca şi cum ar fi jobul tău să uşurezi viaţa clienţilor care, până la urmă, îţi plătesc salariul. Iar unele dintre ele au şi atitudini princiare, ca şi cum ţi-ar face o favoare că-ţi vând ceva. Pe banii tăi.

Nu-ţi vine, la o adică, să le tragi una după ceafă, să-şi revină? Ei bine, s-a întâmplat! Am văzut eu!

TIFF Lounge-ul de azi o are ca invitata pe Luminita Gheorghiu. Incerc sa va povestesc, in direct, ce se discuta. Gazda de azi, Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului (fiindca Mihnea Maruta e un pic racit) ii invita pe cei prezenti s-o aplaude pe actrita, ceea ce, fireste, publicul face chiar cu placere.
– Nu ma aplaudati, lasati!, rade Luminţa Gheorghiu.

Prima data la TIFF a fost in 2004, si isi aminteste cu placere de atmosfera de atunci, cum fugeau oamenii de la film la film (m.n. şi acum e la fel!)
-“Da’ nu stiu daca erau filme romanesti”, completeaza.
– Anul asta esti imaginea festivalului..
– Da, da! In sfarsit! In sfarsit sunt si eu vedeta! Azi am primit cafea la hotel fiindca eram eu.

La Cluj, în ciuda vremii mohorâte, oamenii zâmbesc. Ieri, după ce am poposit un pic la TIFF Lounge ca să-i ascult pe Mihnea Măruţă şi Mihai Chirilov vorbind despre festival, filme şi alte bunătăţi, m-am plimbt un pic prin Piaţa Unirii ca să mă încarc cu zâmbete de copil şi, preţ de vreo trei minute, poate chiar trei minute şi jumătate, a fost şi un pic de soare.

La prânz l-am cunoscut pe Radu, unul dintre şoferii oficiali ai festivalului, care e voluntar la TIFF de patru ani. Îmi place că sunt toţi aranjaţi, îmbrăcaţi la cămasă albă şi foarte politicoşi.

Când v-am povestit, zilele trecute, despre lansările şi evenimentele de la Bookfest, v-am spus că cea mai mare bucuria a acestei ediţii vine de la editura Univers şi constă în reeditarea romanului Ai toată viaţa înainte, de Romain Gary.

M-am întâlnit cu cartea asta acum vreo zece ani când, în vizită la un prieten cu o bibliotecă respectabilă, i-am cerut ceva mişto de citit. Am parcurs-o în câteva ore, cu bucuria de a descoperi o carte pe care am ştiut c-am s-o iubesc mult, dar şi cu regretul că nu e prea groasă şi, deci, se va sfârşi prea repede. Ei bine, am avut dreptate şi, în acelaşi timp, am greşit!

Gata, a început! După nouă ore şi jumătate de mers cu trenul, regulamentar, şi încă una de întârziere, am ajuns, în fine, la Cluj, într-o cameră elegantă de hotel unde am desfăcut “şifonierul” pe care l-am cărat de la Bucureşti, după care am fugit la cartierul general: Casa Tiff.

M-am pus la punct cu programul, m-am văzut cu unii dinre cei care s-au grăbit să prindă a 12-a ediţie a Festivalului chiar din prima zi, am răsfoit filmele, am băut cafelele… dar nu e suficientă cofeină în sistemul meu pentru ca să pot intra la un film fără teama de a adormi, aşa că am hălăduit prin oraş şi am documentat nişte viitoare interviuri de pe tableta MyTab – vă povestesc despre ea când mă întorc acasă.

Adesea, când mă refer la PR, mă gândesc mai degrabă la industrie, per ansamblu, şi mai puţin la faptul că, dincolo de creativitate, integrare, proiecte frumoase şi strategii deştepte, relaţiile publice reprezintă un business. Poate şi pentru că, deşi am lucrat cu multe agenţii, nu am fost angajată într-o agenţie, iar când eşti freelancer sau lucrezi “la client” lucrurile sunt un pic diferite. Nu că n-aş cunoaşte jocurile şi mecanismele, doar că nu le-am experimentat din perspectiva de om de agenţie.

Oricum, să te baţi cu hăţişurile birocraţiei pe care orice business românesc trebuie s-o înfrunte, să ai grijă de angajaţi, de clienţii actuali, ba şi de ăia potenţiali şi, în timpul ăsta să mai rămâi şi creativ şi la curent cu tot ce mişcă… e o performanţă, indiferent cum o dai!