La finele anului trecut, showbiz-ul se veselea cu detalii despre nou înfiripata idilă între Ştefan Stan, câştigătorul primei ediţii de la Vocea României, şi Andreea Mantea, actualmente ceva prezentatoare la Kanal D. Au curs mulţi pixeli peste tot prin presă iar locurile de muncă ale celor doi protagonişti au făcut trafic şi audienţe bune pe marginea poveştii, ceea ce mă face să cred că e mai degrabă o găselniţă bună  de PR decât una autentic amoroasă.

Probabil că aş fi ignorat cu succes toată istoria dacă n-aş fi văzut un titlu care m-a făcut, vorba aia, să dau click!, respectiv Ştefan Stan s-a despărţit de iubita Mantea cu un sms.

Am urmărit chiar şi fără să vreau toată tevatura cu emisiunea Acces Direct, Ioana Tufaru, paginademedia, Avon, Antena şi, dincolo de interesele comerciale ale fiecăreia dintre părţile implicate în poveste, mi se pare că se ignoră cu prea multă uşurinţă faptul că, totuşi, două milioane de telespectatori s-au uitat la emisiunea cu pricina. Două milioane de oameni care au căscat gura şi n-au schimat canalul, evident, pentru că au fost curioşi sau poate chiar s-au distrat, şi care nu sunt prizonieri ai Antenei, închişi în vreun lagăr cu emisiuni şi presă tabloidă. Nu. Sunt oameni liberi, care au telecomandă.

Daaaaa, ştiu, săracii de ei, oare ce puteau altceva să vadă la tv în momentul cu pricina?! Hai să nu zic de Potiche de la HBO, o satiră socială, hai s[ mă limitez la Advocates of Change de pe TVR, o serie despre oameni care au schimbat lumea! Iar pe Discovery era Black Box, pe NGO Dezastre în aer, iar pe Animal Planet, de la 17, o emisiune despre Deşrtul Thar şi, de la 18, un documentar despre evadări spectaculoase.

Citit printre rânduri – şi nu prea! – cam aşa ar suna mesajul pe care reţeaua CBS l-a transmis, întru trimitere mai departe, către vedete, organizatorilor Premiilor Grammy. Ceremonia are loc duminică, iar CBS transmite live de la Staples Center (LA), şi, în loc să exulte cu gândul la invitatele care au chef să se dea în stambă pe covorul roşu mai mult golaşe decât îmbrăcate, le-a rugat pe acestea să facă ce-or face dar să nu-şi mai arate, mă scuzaţi, fesele, sânii şi altele, după cum se vede mai jos:

Probabil că mulţi dintre voi ştiţi deja: prin acordul părţilor, Prefectura Municipiului Bucureşti a anunţat încetarea contractului de muncă avut cu Viorica Pavlu, doamna care se ocupa de comunicarea instituţiei şi care a trimis către presă un mesaj agramat, cu greşeli de sintaxă, formulare, litere şi spaţii puse aiurea, o “capodoperă” Aşa NU în comunicare!

Eu, una, m-am săturat de tot felul de şefi şi şefuţi de comunicare la instituţiile publice! E plin netul de istorii ilare cu asemenea specimene, venite cu pluta nu se ştie cum, nu se ştie de unde, iar lumea le comentează şi le uită. La fel cum uită că oamenii ăştia sunt plătiţi din bani publici ca să faciliteze comunicare instituţiei pe care o reprezintă cu publicul acesteia.

Nu vreau să generalizez, ştiu PRi destoinici la stat care-şi fac treaba ca nişte profesionişti ce sunt (bine, acum îmi vine în minte doar unul dar sunt mai mulţi, zău!), însă azi am un exemplu care mi se pare mult prea strigător la cer ca să tac. Să privim cu atenţie imaginea următoare:

A fost, zilele trecute, o campanie cu biroul de blogger. Fain, frumos, cu capsatoare, copiatoare şi alte chestii utile bloggerului. Apropo, biroul meu e cu laptop, agende (două, da, una cu întâlnirile şi una cu ideile), telefon, sticla cu apă, ceai sau ness. Uneori şi cu domnul Sony, purtător de coadă şi băgător în seamă.

Dar ce fel de birou au oamenii cu un pic mai multă notorietate, cum ar fi Richard Branson sau Arianna Huffington? În caz că vă ardea curiozitatea, iată-le mai jos.

Mi-a plăcut mult provocarea cu rochia de vis şi cred că de-acum am suficient avânt pentru a porni la vânătoare de materiale întru transformarea în realitate a rochiei făcută din cer şi mare.  Sigur, poate că n-o să arate ca-n vis, că eu nu sunt designer şi nici măcar pricepută în croitorit, dar e suficient, pentru început, că ştiu cum vreau să arate şi, mai ales, cum vreau să mă simt eu în ea.

Există, totuşi, zece rochii semnate Rhea Costa şi, dacă aveţi blog, una dintre ele, pe alese, poate fi a voastră dacă povestiţi cititorilor despre ea.

… şi nu prea. Am văzut cele aproape 90 de spoturi difuzate aseară în cadrul Super Bowl la americani, un eveniment care la ei e un soi de sărbătoare naţională şi pe care, la cum merg campionatele interne pe la noi, e destul de greu să-l pricepem ca audienţă. Tocmai pentru că sunt zeci de milioane care urmăresc finala, e de-a dreptul de bun simţ ca mintul de publicitate în finală să coste semnificativ şi un fel de “noblesse oblige” pentru multe branduri să facă spoturi speciale pentru seara cu pricina. Ceea ce, multe dintre ele, au şi făcut.

Am urmărit Silver Linings Playbook zâmbind aproape tot timpul, e genul de  film care îţi dă o stare bună şi când te uiţi la el, şi după, când ţi-l aminteşti. Şi nu e vorba doar de o fază sau alta, în special, deşi are momentele lui, e vorba de toată povestea, de felul (excelent) în care joacă protagoniştii, de concluzie. Da, e cu un final fericit şi, cel mai probabil, chiar previzibil, dar drumul până acolo m-a dus cu gândul la vorba aia care zice că Viaţa se întâmplă în timp ce tu eşti ocupat să-ţi faci planuri!

N-am fost niciodată fan Coke Light, gustul ăla, cu oricât de puţine calorii, mi se pare prea diferit de Coca Cola, şi nici dintr-asta nu mai consum decât răzleţ. Dar îmi place aproape tot ce fac ei în materie de publicitate, campanii, PR, CSR, toata gama de comunicare, şi îmi place mult!

Adică… trebuie să recunoaşteţi că-ţi trebuie curaj să lansezi o campanie împotriva obezităţii, în condiţiile în care eşti , pe faţă!, una dintre ţintele CSPI,  ba chiar să dai o astfel de replică oficială: “This is irresponsible and the usual grandstanding from CSPI. It won’t help anyone understand energy balance, which is key according to recognized experts who’ve studied this issue — a group that doesn’t include CSPI. Enough said”