Nu sunt fan Blackberry, nu am folosit niciodată, habar n-am dacă performanţele sunt mai bune sau mai puţin bune decât în cazul celor două branduri de care m-am bucurat până acum (Nokia si Samsung), dar cred că picajul de la 20% marketshare la doar 6% în ultimii trei ani e mai mult decât grăitor în termeni de performanţă, iar acţiunile lor sunt în scădere chiar şi după anunţarea noilor telefoane.

Booon! Ce face compania? Păi face aşa: îşi schimbă numele din Research in Motion în Blackberry, lansează, cum ziceam, o serie nouă de BB, dar care, înţeleg, n-a dat pe nimeni pe spate, o anunţă pe Alicia Keys (Alis Taste, cum ar veni, nu?) drept noul Creative Director, iar MD-ul lor european, Stephen Bates, răspunde incredibil, dar incredibil!, de prost la întrebările unui reporter BBC, după cum urmează:

Aseară, în drum spre concertul Robin and the Backstabbers din Fabrica (foarte mişto, btw, şi o foarte plăcută surpriză trupa de deschidere, PIMP, chiar nu mă aşteptam să sune aşa bine!), s-a vorbit un pic de Alex Velea, motiv pentru care mi-am adus aminte de nefericita virgula tatuată între omoplaţii domnului fix într-un loc în care virgula n-ar avea ce căuta.

Îmbracă-te gros, că e frig rău afară!

Dacă aş primi un Like pentru fiecare dintre dăţile în care am auzit vorba asta, probabil aş avea milioane, sau aşa ceva.

Pune-ţi căciulă, nu mai umbla brambura! De ce n-ai mânuşi? Ce-ai mîncat azi? Ai mâncat azi?

Mă enervau tare când eram mică, mă enervează şi azi, că nu s-au oprit, nici gând! Şi, totuşi, n-ar trebui să ne enerveze – ştiu că şi pe voi! E felul lor de a arăta că le pasă, de a se raporta la copilul lor ca şi cum încă l-ar avea în grijă, a lor şi numai a lor, ca pe vremea când încă locuiam cu ei şi, da, uitam căciula şi pierdeam, frecvent, mânuşile! Şi, pe urmă, mai ales dacă sunt pensionari, cu ce să înlocuiască alea opt ore de job?! Cât să vorbeşti la telefon?

Ziua asta de 30 ianuarie are pentru mine semnificaţii aparte. Acum trei ani, Diana ne scria şi ne cerea, nouă, celorlalte zâne,  ajutorul pentru Daniel. Ştiţi ce a urmat, o campanie fără precedent a cărei amploare nu a fost egalată, cel puţin până acum, banii necesari au fost strânşi şi, chiar dacă, doi ani şi jumătate mai târziu, finalul a venit, totuşi, răgazul oferit unui tată de a-şi cunoaşte copilul, şi viceversa, e nepreţuit, iar “mulţumesc” mi se pare, în asemenea context, un cuvânt sărac.

Cum naiba reuşeşti?!, sunt întrebată, uneori, fie de colaboratori, fie de prieteni.

Se referă la a vedea partea plină a paharului, la a vedea lucrurile bune în oameni sau proiecte sau pur si simplu la a vedea lucurile bune punct. Nu ştiu nici eu, nu am o explicaţie şi nici nu ţin neapărat să-mi disec pozitivismul, atâta timp cât mă ajută nespus în viaţa personală şi în cea profesională – ca PR, dacă nu vezi şi nu crezi lucrurile faine pe care trebuie să le comunici pentru clienţii tăi, poţi foarte bine să te apuci de altă meserie, că asta nu e pentru tine! Şi prin asta nu înţeleg cosmetizarea adevarului, apropo, că nici asta nu te face un PR (mai) bun!

Vă rugăm să nu veniţi aici. În UK plouă, salariile sunt mici iar străzile nu sunt pavate cu aur – cam ăsta e mesajul pe care conservatorii britanici se gândesc să-l decline prin intermediul unei campanii publicitare destinată descurajării imigrării românilor şi bulgarilor în Anglia. Exclusiv pentru români şi bulgari, da?

Îngrijoraţi de potenţialul exod româno-bulgar estimat în acest an, după ce legislaţia antiimigrare se va fi înmuiat niţel (şi nu de la ploaie), britanicii s-au gândit ei mai bine şi au decis că o campanie negativă de imagine ar putea să-i convingă pe nedoriţii de români şi de bulgari să renunţe la a emigra în Anglia, “că e naşpa”.

Ieri, când m-am suit în taxi, şoferul vorbea la telefon. S-a întreupt cât să-şi ceară scuze şi să audă destinaţia, iar după convorbire s-a scuzat:

– E un prieten, are cancer. Mă întreba dacă pot să mă duc să-l iau de la Fundeni, dar până ajung acolo…
– Săracu’ om, zic.
– Are 39 de ani. Şi trei copii. Şi-o nevastă bugetară. Şi i s-au terminat banii de chimioterapie.
– Păi nu e în spital?
– Acum nu, se duce doar pentru tratament. L-au operat, i-au scos un rinichi, acum trebuie să facă tratament. Dar îi dau formula aia prăpădită, că de altele nu se găsesc, şi chiar şi aşa plăteşte 4500 de lei pe lună! Alea bune costă 15000 pe lună, cică, de unde să aibă?! O să moară, şi o să moară cu zile, pentru că el răspunde la tratament, dar cum nu e destul de puternic, nu e suficient, o să moară.
– A incercat cu hârtii pe la minister, astea?
– A încercat, domnişoară, dar îl tot amână. Nici la pensie nu vor să-l scoată. Aşteaptă toţi să moară, că pentru un mort nu mai trebuie să faci acte!

Când eram copil, rochia mea preferată era una de voal, toată numai volane, cu picăţele mici, portocalii. O iubeam atât de tare încât aş fi purtat-o non stop şi nu pricepeam neam de ce naiba nu am voie să mă îmbrac cu ea şi la joacă sau la plimbare. Mama, draga de ea, încerca să-mi explice că ar fi păcat să stric rochia la joacă şi că mai bine o păstrez pentru ocazii speciale, aşa că, precum măgăruşul din Shrek, îmi făcusem un obicei din a întreba aproape zilnic dacă era rost de vreo ocazie specială. Habar n-aveam ce înseamnă asta; mie îmi plăcea că rochia aia mă face să mă simt eu specială, o mini-mama, aşa, aproape un om mare!

Între timp, am învăţat comoditatea dar, dacă vreau să mă simt specială, chiar şi fără ocazie, sic!, dincolo de alte “instrumente”, ies din sfera băieţească de confort a pantalonilor şi pun haine de femeie :)

Tom Hooper a făcut un film pe care l-am iubit, un film care este şi o să rămână pentru totdeauna printre preferatele mele, un film la care am plâns şi în care, în sfârşit, mi-a plăcut cu adevărat Helena Bonham Carter, un film despre care s-a vorbit şi o să se mai vorbească!

Dar filmul ăsta nu e Mizerabilii ci King’s Speech.

După nenumărate amenzi, trageri de mânecă, urechi, admonestări şi întreruperi de emisie, cu unanimitate de voturi, CNA a luat astăzi decizia de a retrage licenţa OTV. Cu alte cuvinte, Dan Diaconescu rămâne fără micuţa lui televiziune de garsonieră! Şi, dacă în mod normal, ştirea asta m-ar fi înveselit, acum nu (mai) e cazul. Raul a fost făcut.