V-am mai povestit, când şi când, de Fundaţia Friends for Friends – FFFF – şi de isprăvile lor inspirate şi inspiraţionale. Cea mai recentă dintre ele se numeşte Creative Fitness Studio, un training de patru săptămâni întru întărirea muşchilor creativi, serie la care am participat şi eu. Mă rog, cam la jumătate din cele opt întâlniri, dar premisele nu se schimbă, provocarea rămâne, aşa că m-am gândit ca în această săptămână să vă ofer, zilnic, până vineri, câteva gânduri despre creativitate din variate perspective profesionale.

Atfel, am întrebat un avocat, un PR, un inginer, un profesor şi un specialist HR despre cum se strecoară creativitatea în munca lor şi vă spun şi vouă ce am aflat, cu speranţa că o să vă inspire pentru idei out of the box, iar când ne întoarcem din mini vacanţa de 1 mai, închidem seria cu poveştile despre creativitate ale unui artist şi, cum altfel, o răsplată (şi o provocare!) pentru voi!

Până atunci, însă, azi vorbeşte despre creativitate Mihaela Mureşanu, Cadru didactic asociat, Master Modele de Comunicare si Relaţii Publice la Universitatea Bucureşti, pe care am întrebat-o despre creativitatea în activitatea didactică. O fi, n-o fi, ne trebuie sau nu, vedeţi ce-a răspuns Mihaela – mulţumesc, doamnă! :)

Cum se manifestă – sau ar trebui să se manifeste! – creativitatea în spaţiul didactic? E loc de ea sau urmăm litera manualului şi gata?!

Categoric! Creativitatea este trăsătura de baza a unui bun pedagog. Chiar dacă ai o materie care nu evoluează, deşi puţine sunt acestea, în fiecare domeniu apar lucruri noi de la zi la zi, nu poţi să predai ca o maşina informaţia şi atât. Fiecare participant la curs este unic, vine din zone diferite de învăţământ, are acces la alte resurse şi surse de informaţie, prin urmare trebuie să te adaptezi publicului astfel încât să nu plictiseşti, dar nici să nu laşi în urmă pe cineva.

În plus, orice materie poate deveni atractivă pentru elev dacă profesorul este pasionat de ceea ce predă şi reuşeşte să transmită această pasiune şi auditoriului său. Şi da, aici e nevoie de multă creativitate.

E vorba mai ales despre o creativitate ce are legătură cu felul în care expui informaţia studenţilor sau despre cum îi faci pe aceştia să fie interesaţi şi implicaţi în timpul cursului?

Un curs este un act de învăţare, nu o ocazie de a ţine o prelegere şi a-ţi etala cunoştinţele în faţa unui public. Trebuie să-ţi manifeşti creativitatea în ambele momente ale actului comunicarii, şi atunci când transmiţi informaţia, dar şi când ceri feedback, pentru a te asigura că mesajul a ajuns ca atare şi receptorul a procesat corect informaţia.

Prin implicarea auditoriului în actul de predare a informaţiei, te asiguri că atenţia acestuia va rămâne tot timpul alertă şi va recepta mai bine mesajul pe care vrei să-l transmiţi. Ai nevoie de creativitate când încerci să aduci cât mai mult în zona practică teoria şi trebuie să le arăţi studenţilor cum pot utiliza ei informaţia pe care le-o predai, făcând împreună exerciţii sau dându-le teme în urma cărora pot vedea un rezultat imediat.

De exemplu, unul din cele mai bune cursuri pe care le-am urmat la masterul de comunicare de la SNSPA a fost cel de Mass Media, ţinut de dl. prof. Paul Dobrescu. Acesta ne-a cerut să urmărim campania electorală atunci în derulare şi să urmărim cum este aplicată teoria pe care o învăţăm din carţi într-un caz concret. Acelaşi lucru încerc să fac şi eu la cursul meu şi aloc un procent mare din timp studierii realităţii imediate a presei şi a mediilor de comunicare în momentul în care predau cursul, cu exerciţii aplicate sau aplicabile unor situaţii reale.

3. Care crezi că sunt consecinţele lipsei de creativitate în activitatea didactică la nivelul studiilor universitare?
Lipsa de interes pe care studenţii ajung să o manifeste pentru materii pe care în alte împrejurări le-ar considera poate foarte interesante şi utile, neasimilarea unor informaţii şi de aici lacune în nivelul de cunoştinţe al absolventilor, viitori specialişti în diferite domenii.

Pentru a ilustra situaţia învăţământului din acest punct de vedere, cred ca s-ar putea face o paralelă cu trecerea la manualele alternative. Aceste manuale aveau scopul de a grada şi adapta informaţia la nivelul elevului, dar şi de a o face mai interesantă şi interactivă. Din pacate, aceasta trecere de la forma clasică de învăţământ nu s-a facut şi la nivelul pedagogilor, aceştia predând materia ca după vechile manuale fără a valoriza cum ar fi trebuit ce le oferea structura celor alternative.

Această tară se manifestă îndeosebi la nivel universitar, unde se consideră că nivelul intelectual şi de maturitate al studenţilor este ridicat şi nu mai ai nevoie de nici un artificiu pentru a-i face interesaţi de materia predată, iar simpla alegere de a urma cursurile unei facultăţi atestă interesul pe care studentul îl va manifesta pentru acestea. Lucrurile nu stau chiar aşa şi asta conduce la blamarea unui sistem universitar cu profesori bine pregătiţi, dar care nu reuşeşte să atragă, mulţi studenţi dorind să-şi continue studiile post-universitare la şcoli din afara ţării.

Don’t think. Thinking is the enemy of creativity. It’s self-conscious, and anything self-conscious is lousy. You can’t try to do things. You simply must do things – Ray Bradbury

Nu-mi place deloc muzica duţi-duţi, aşa că am avt nişte dubii când a fost vorba de petrecerea Sensation în România – prima de până acum, şi nu oricare, ci chiar White Sensation! M-am dus, totuşi, ca să văd şi eu cum e atmosfera şi cum devine cazul cu 15.000 de oameni îmbrăcaţi toţi în alb, cum poate să arate Romexpo costumat pentru cea mai tare petrecere dance din lume.

De fapt, pe măsură ce treceau zilele, abia mai aveam răbdare până la începerea petrecerii!

Încă de pe la Arcul de Triumf, grupuri grupuleţe de oameni îmbrăcaţi în alb se îndreptau spre locul faptei şi mi s-a părut mişto, toată chestia asta cu îmbrăcatul în alb bagă lumea în aceeaşi poveste şi e cool. Am parcat pe lângă Casa Presei, de teamă că locurile din Romexpo vor fi fost deja ocupate şi, ca să fiu sinceră, mă aşteptam şi la ceva înghesuială la intrări, dar n-a fost cazul… cel puţin nu când am intrat noi, devreme ce-i drept, înainte de ora 22.

Locul decorat futuristic-oceanic (pot să zic aşa?! uite că pot!), cu nişte meduze uriaşe din plastic transparent, cu sfere, cu lumini, iar show-ul a avut şi el parte de efecte speciale şi mai puţin speciale – aici mă refer la domnişoarele care au urcat din când în când pe scenă, fiecare moment cu coregrafia lui, fiecare moment cu costumele lui.

Mă aştepam să nu rezist mai mult de-o oră, hai, două, după ce ar fi început să-mi curgă sânge din urechi, DJ-eala chiar nu e genul meu de muzică, dar… a fost chiar mişto! Adică (acum am aflat şi eu, vă daţi seama că mă pierdeam în amănunte din astea!) a fost mai mult trance decât house. DJ White a deschis, apoi au fost românii Greeg şi Onuc, apoi Pete Tong şi, în fine, ultimul la al cărui program am asistat eu, Fedde Le Grand. Preferatul meu a fost Pete Tong, care m-a cucerit cu intro-ul, şi pentru că Pitong! – habar n-aveam de la ce vine, acuma ştiu!

Activarea Durex! Funny!

Şi gata, stimaţi cititori, că mâine (azi!!!) trebuie să mă trezesc la 7.45 pe motiv de dat o fuga la vecinii bulgari! Am fost la White Sensation! Şi ştiţi ceva?! A gost grozaaaaaav! Asta nu înseamnă că se schimbă ceva în preferinţele mele muzicale sau c-o să ies prin cluburile cu duţi duţi, nu. Dar pentru o seară a fost super, atmosferă and all!

GG, Events, să mai faceţi d-astea!

PS Nu pricep de ce pe scenă au defilat numai fete, mi se pare nedrept şi voi să protestez! Adică de ce doar bărbaţii să-şi clătească ochii, ha?! De altfel, în afară de MC, sau ce naiba titlu o fi purtând domnul care s-a urcat din când în când pe scenă (unul şi acelaşi!), n-am văzut nici un domn după care să întorc capul. Too bad!

Aşteptam de (prea) multă vreme un film românesc care să-mi placă mai mult decât Balanţa (1993) lui Pintilie şi, în fine!, miercuri seara l-am văzut! Şi nu oricum, ci chiar la avanpremiera-i de gală, dimpreună cu toată echipa de producţie şi toată distribuţia, alături de câteva sute de alţi invitaţi! Se numeşte UNDEVA LA PALILULA, iar scenariul şi regia poartă semnătura (şi amprenta) lui Silviu Purcărete! (un interviu, aici)

Aveam ceva emoţii dar şi aşteptări foarte mari, pe de-o parte pentru că ştiam că regizorul nu e pe deplin mulţumit de rezultat (nu cred că e vreodată!) şi, pe de altă parte, pentru că am o mare admiraţie pentru munca sa în teatru – cine i-a văzut spectacolele ştie despre ce vorbesc, iar cine nu… Să facă bine să le vadă!

UNDEVA LA PALILULA (site | FB | twitter | YT) mi-a întrecut cu mult aşteptările, însă, poate şi pentru că, în afara de ceea ce ştiam despre film de la regizor însuşi şi de la o parte dintre cei implicaţi în producţie, nu m-am uitat, înainte de proiecţie, la trailer, poze sau interviuri, la nimic, de fapt, pentru că am vrut să fiu influenţată. Filmul este, fără îndoială sau exagerare, o super realizare cinematografică şi, indiferent de reacţia pe care publicul mai puţin cult(ivat) o va avea, unul dintre cele mai mişto pe care le-am văzut!

Palilula asta e o amărâtă de comună din Dolj în care a primit repartiţie medicul pediatru Serafim (??ron Dimény cu vocea lui Marius Manole), cel care are dublu rol, de personaj, dar şi de povestitor. E noapte, ninge de rupe, iar Serafim se îndreaptă către Palilula, urmând o linie de tren din mijlocul nicăieriului. O locomotivă veche se opreşte milimetric până la el şi din ea coboară Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul spitalului, care a venit, cu locomotiva, să-l recupereze şi transporte la destinaţie pe bunul doctor.

De aici păşim pe tărâmul imaginaţiei realizatorilor filmului şi orice legătură cu realitatea pe care o (re)cunoaşteţi voi se cam întrerupe. E bine să ştiţi asta ca să nu căutaţi repere liniare, facile, banale şi meschine, pentru că o să vă stricaţi, voi înşivă!, plăcerea de a urmări acest film. Locomotiva în care intră Serafim e anticamera Palilulei, cu o parte din personaje, cu leandru şi lăutari, absolut orice te-ai aştepta să NU existe într-o locomotivă care traversează nicăieriul într-o noapte!

Odată ajuns la destinaţie, încet-încet, aştepările lui Serafim sunt alterate de Palilula şi personajele locului iar tu, ca spectator, cu logica ta de-acasă, cauţi nişte repere, cât de cât! Le găseşti şi nu prea, aşa cum v-am avertizat, dar dacă accepţi să intri în jocul propus, nu te mai poţi opri din zâmbit şi din râs. Nu că fresca imaginată de Silviu Purcărete ar fi neapărat o comedie, însă comicul nu lipseşte deloc, întocmai ca la Caragiale. Totul e o băşcălie mustind a balcanism, dar o băşcălie ale cărei tuşe sunt perfect trasate, uneori dramatică, alteori chiar duioasă, presărată cu frunze de leandru, futuluşi în poeniţă, un spectacol de operă ori un festin pantagruelic cu pui de baltă.

Fiecare caracter are povestea lui şi nu vreau să vă iau din plăcerea de a le descoperi singuri, în felul vostru dar nu pot să nu notez distribuirea Ofeliei Popii* în rolul Leana Mică, cea care tentează bărbaţii cu tocăniţă şi alte bunătăţi, “ba chiar şi cu icre”.

Altfel, oricât ar putea părea de aberante personajele sau întâmplările, nimic nu e nerotunjit sau lăsat la voia întâmplării, disecţia (nu autopsia!) acestui organism se face complet, plenar, iar lumea Palilulei se închide aproape matematic, ca o miniatură ce redă la scară un univers complex şi complet. Smintit, poate, dar nu mai puţin perfect.

La senzaţia asta contribuie din plin muzica lui Vasile Şirli dar şi extraordinarele soluţii scenografice şi decorurile propuse de echipa Dragoş Buhagiar – Helmut Stürmer, şi costumele Liei Manţoc. Filmările s-au realizat la Republica (alt univers!), într-o uriaşă hală dezafectată: acolo a trebuit să încapă toată Palilula, cu tot cu lac, prăvălii, Grandiflora, Boema, spitalul sau maternitatea, ba chiar şi locomotiva, măgarul şi broaştele!

Nu pot să vă spun că un actor joacă mai bine decât altul, fie pentru că distribuţia e fără greş, fie pentru că actorii aleşi oricum au intrat atât de bine în pielea personajelor pe care le interpretează. Mie mi-a plăcut în mod special Constantin Chiriac, dar s-ar putea să fiu un pic subiectivă, poate şi pentru că-l cunosc pe omul din spatele actorului***, şi mă gândesc că nu i-a fost deloc uşor să compună rolul tovarăşului Trotzky, idiotul secretar de partid al spitalului.

Apropo de comunism, care nu putea lipsi, fiindcă filmul e plasat, temporal, în perioada “luptei pentru pace” (cât de aberant sună sintagma asta?!), Silviu Purcărete nu se fereşte de el, ba dimpotrivă!, dar nici nu-l transformă în balaurul dialectic al vremii ci îl umple de un ridicol… multilateral dezvoltat şi dus pe cele mai înalte culmi ale progresului, absolut delicios***, care ajunge până la certări de genul “Înjuri partidul de lup?!”sau anunţul: “Din cauza vremii nefavorabile, lupta pentru pace se ţine la morgă”.

Aş putea să scriu încă pe-atât**** despre universul palilulian (sic!) însă nu vreau să ridic decât un pic cortina pentru a vă lăsa, fiecăruia dintre voi, plăcerea întâlnirii, descoperirii şi îndrăgostirii de acest loc, de vremea şi de oamenii săi. Şi când vă duceţi, fiindcă o să vă duceţi la Palilula, mai devreme sau mai târziu, să-mi trimiteţi şi mie o vedere de-acolo!

Începând de azi, filmul e pe ecrane, atât în cinematografe cât şi, atenţie!, în unele teatre. Eu vă urez drum bun spre Palilula! uuuu huuuuuu!

____________________

* Ofelia Popii a jucat rolul Mefisto într-unul dintre cele mai apreciate spectacole puse în scenă de Silviu Purcărete, Faust, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.

** Constantin Chiriac, directorul celui mai important festival de teatru din România (FITS), joacă în filmul produs de Tudor Giurgiu, directorul celui mai important festival de film din România (TIFF), ha! :)

*** spre deosebire de cei mai mulţi dintre regizorii autohtoni care au făcut filme despre România din perioada comunistă şi care, în opinia mea, legându-se prea mult de trista realitate şi de moştenirea ideologică, au exagerat şi, astfel, eşuat lamentabil din punctul ăsta de vedere.

**** nu pot să nu felicit organizatorii pentru evenimentul de miercuri. În ciuda faptului că am îngheţat niţel în hala aia, detaliul cu broscuţele de hârtie primeşte o mare bilă albă!

Vă ziceam că săptămâna trecută am experimentat o perioadă mai albastră, nu neapărat în sensul vreunei tristeţi abisale cât a unei lehaminte de mărimea postului ce tocmai s-a terminat! Nu ştiu (decât vag) de la ce mi s-a tras, însă unul dintre momenele care m-au făcut să mă extrag din starea dubioasă a avut loc vinerea trecută, în Starbucks-ul de la Victoriei.

Eram acolo să mă întâlnesc cu Diana, aflată deja la o masă, pe terasa cafenelei, şi când mă pregăteam să merg să-mi iau şi eu o cafea, poc-poc, cineva din interior bate în geam. Ridic privirea, era Tudor Chirilă. Abia ce ne văzusem la Creative Fitness Studio, super-năzbâtia celor de la FFFF, dar m-am bucurat să-l revăd, aşa că m-am dus până la masa lui.

Tudor era foarte încântat fiindcă abia ce primise pe mail clipul de promovare a concertului din 28 mai, cel care marchează lansarea lui 2012. Nu, nu se schimbă data Revelionului, ci chiar ăsta e titlul noului album Vama. Mi-a pus căştile, a dat drumul filmuleţului: Îţi place?!, m-a întrebat.

Da, mi-a plăcut, şi mi-a plăcut chiar mult. Dincolo de clip, însă, entuziasmul lui faţă de acest nou album, de piese, de concert şi de toate pregătirile e atât de mare încât m-a molipsit şi pe mine în ziua aia, într-o aşa manieră că nici nu mai ştiu de la ce mi s’a tras starea imaterială de plictis! Nu i-am zis atunci că-i mulţumesc pentru asta, dar îi zic acum, poftim! :)

Pe 28 mai eu sunt la frumosul Festival Internaţional de Teatru de la Sibiu, aşa că n-am să pot merge la acest concert, după cum nici la Pink Martini nu pot ajunge. Dar voi să vă duceţi, fiindcă s-a pus în el multă pasiune şi multă muncă, iar piesele de pe noul album sunt mişto! Nu le-am ascultat pe toate, dar o să am ocazia să mai ascult câteva înainte de concert, şi asta e valabil şi pentru doi cititori de printre rânduri. Dar să nu anticipam!

Şi, dacă vă roade talentul, vă mai spun că cei de la Vama fac un concurs pentru a alege trupa care o să cânte în deschiderea acestui concert-eveniment! Aşa că… Succes!

FB | twitter – aici îi gasiţi în caz că vreţi să le trimiteţi vreun gând bun care să le mai potolească emoţiile! :)

Richard Branson, Sir Richard Charles Nicholas Branson, ca să folosim titlul corect, este unul dintre cei mai de succes antreprenori britanici, şi deţine locul patru în topul Forbes, cu o avere estimată la vreo 4,2 miliarde de dolari, avere pe care a făcut-o cu Virgin Airlines şi încă vreo 400 de alte companii, mai mici sau mai mari, din variate domenii.

“Screw it, let’s do it!” este titlul uneia dintre cărţile sale şi adună o serie de experienţe profesionale ale antreprenorului, pornind de la ideea că în loc să construieşti o argumentaţie pentru a respinge ideile de new business (şi nu numai, chestia asta se aplică şi în viaţă, în general), mai bine încerci să găseşti acele motive şi modalităţi care să te ajute s-o pui în practică. Ceea ce, dacă stai să te gândeşti, e chiar logic şi de bun simţ, doar că… e un model de gândire pe care cei mai mulţi oameni nu-l adoptă, preferând să meargă pe căile bătătorite şi sigure.

Cu siguranţă, eu nu am gena antreprenorială. Faptul că am reuşit să construiesc nişte lucruri în cariera-mi de comunicator nu mă duce acolo, însă mi s-a întâmplat, şi nu doar o singură dată, să spun, articulat, clar, “La naiba! Hai să-i dăm drumu’ şi vedem noi!”, parte pentru că multe din proiectele în care am fost implicată s-au făcut pe bandă rulantă, în timp scurt, cu bugete care adesea erau doar pe hârtie nu şi în conturi! Aşa am făcut lansarea American Village, aşa am făcut cel puţin o ediţie de Folk You şi tot aşa am făcut şi primul concert Leonard Cohen în România, cu ocazia împlinirii a 15 ani de la lansarea JN.

Tot pe sistemul ăsta am învăţat să înot şi să schiez (aruncat în lac, respectiv pe pârtie), fără să-mi propun să fac performanţă în oricare dintre cele două sporturi, dar ştiind să nu mă duc nici la şi nici în fund, aşa am trăit unele dintre cele mai mişto experienţe, gen “Hai să… – Hai!”, şi fără regrete. Ce regret, însă, sunt alte ocazii în care am ezitat prea mult, cum ar fi momentele în care aş fi putut să plec din România, fie la Miami, fie la Toronto, şi pe care le-am ratat cu graţie din pricină de prea mult gândit şi răzgândit!

V-aş încuraja şi pe voi să încercaţi asta: măcar din când în când, să nu spuneţi “Nu” ci “La naiba, hai s-o facem!”. Garantez surprize plăcute, întocmai ca cea pe care sper s-o am eu în cadrul concursului organizat de Portal HR cu premiu constând într-o invitaţie la conferinţa pe care Sir Branson o susţine la Bucureşti pe 9 mai! Să-mi ţineţi pumnii! :)

Astăzi s-au anunţat câştigătorii prestigiosului premiu Pulizer. Apropo, şi România a dat un premiu Pulitzer, în 1991, fotografului Willian Snyder, care a făcut un reportaj cu oribilităţile din orfelinatele româneşti şi a câştigat, cu acest reportaj, categoria Feature Photography. Dar să vedem premianţii din acest an – “Click AICI” şi plângeţi, dragi jurnalişti români!

Public Service, cel mai prestigioasă dintre categorii, şi singura pentru care câştigătorul primeşte (şi) o medalie de aur: Philadelphia Inquirer, pentru o serie de reportaje privind violenţa în şcoli care au impus o serie de reforme în acest domeniu. Ceilalţi finalişti au fost The Miami Herald, pentru tratarea subiectului bătrânilor asistaţi, reportaje care, de asemenea, au dus la modificare legislaţiei, şi The New York Times, pentru seria “Abused and Used“.

Breaking News Reporting, pentru acoperirea exemplară a unui breaking news, redarea evenimentelor, pe măsură ce acestea au loc, cât mai rapid, şi cu oferirea unui context: Tuscaloosa News, pentru materialele despre o tornadă, şi pentru felul în care au acoperit subiectul, inclusiv pe social media (în special Twitter), cu implicare în căutarea persoanelor dispărute, chiar dacă întreruperile de curent au dat peste cap activitatea ziarului.

Ceilalţi finalişti au fost The Arizona Republic, pentru felul în care au folosit mijloacele jurnalistice şi social media în tratarea subiectului unui mass shooting care a omorât şase persoane, şi Wisconsin State Journal, pentru acoperirea protestelor legate de bugetul local.

Investigative reporting, acordat ex aequo, celor de la The Seattle Times, pentru investigaţia privind felul în care o serie de pacienţi au fost mutaţi de pe medicamente pentru controlul durerii pe metadonă, un medicament mai ieftin însă mult mai periculos, şi celor de la Associated Press (Matt Apuzzo, Adam Goldman, Eileen Sullivan şi Chris Hawley), pentru materialele despre programul secret al NYPD pentru monitorizarea (spionarea) comunităţilor musulmane.

Ceilalţi finalişti, The Chicago Tribune, au avut un material despre lacunele judiciare care au permis multor persoane certate cu legea să plece din ţară pentru a scăpa de pedepse.

Explanatory Reporting – premiul merge la The New York Times, pentru materialele lui David Kocieniewski despre felul în care se folosesc lacunele din legislaţie pentru evitarea plăţii taxelor.

Ceilalţi finalişti au fost Tom Frank de la USA Today, pentru seria cu pensiile de stat umflate în feluri teribil de creative, însă, nu şi legale, şi Wall Street Journal, pentru materialele privind felul în care companiile îşi iau informaţii despre cetăţeni via mobile şi computere (inclusiv facebook!).

Local Reporting – premiul pleacă la Saa Ganim de la The Patriot News, pentru materialele despre un scandal sexual în care a fost implicat şi fostul antrenor de fotbal, Jerry Sandusky.

Finalişti au fost California Watch, pentru articolele (timp de 19 luni, cu followup in 2011!) privind felul precar în care sunt construite şcolile din zonă în termeni de protecţie în caz de cutremur, şi Advertiser Democrat, pentru seria despre condiţiile deplorabile şi proasta administrare a locuinţelor de stat.

National Reporting – premiul merge la David Wood de la Huffington Post, pentru reportajele despre provocările pe care le au de trecut soldaţii americani răniţi în Iraq sau Afganistan, reportaje care au fost publicate şi sub forma unui ebook. Şi, înainte de cârcoteli, e bine să ştiţi că materialele lui Wood au fost scrise exclusiv pentru HP.

Finalişti la această categorie au fost Jeff Donn de la AP, pentru o serie despre uzinele nucleare, şi Jessica Silver-Greenberg, de la Wall Street Journal, pentru articolele despre metodele adesea neortodoxe folosite de recuperatorii de datorii.

International Reporting – Jeffrey Gettleman de la The New York Times, pentru reportajele despre pirateria şi foametea din Somalia.

Jeff Gettleman

Finaliştii acestei categorii sunt echipa de la The New York Times pentru articolele în care au descris o serie de greşeli făcute de autorităţile din Japonia după cutremurul din 2011, şi echipa de la Thompson Reuters, pentru privirea generală asupra revoluţiei din Libia.

Feature Writing – premiul merge la Eli Sanders de la săptămânalul The Stranger, pentru povestea unei femei care a fost violată în acelaşi atac în care iubita ei a fost, de asemenea, violată, şi, mai apoi, ucisă.

Finalişti au fost John Branch de la The New York Times, pentru povestea tragică a unui jucător de hockey, poveste care a adus în discuţie şi violenţa sportului, în general, şi Corinne Reilly de la The Virginian-Pilot, pentru povestea medicilor dintr-un spital militar american din Afganistan, o serie de cinci articole intitulată “O şansă în Iad”.

Commentary – premiul pleacă la Mary Schmich de la Chicago Tribune, pentru articolele despre oraşul în care trăieşte.

Finalişti: Nicholas Kristof of The New York Times şi Steve Lopez de la Los Angeles Times.

Criticism – Wesley Morris de la The Boston Globe, pentru recenziile de film, al doilea an consecutiv în care Globe ia premiul la această categorie. Finalişti: Philip Kennicott de la The Washington Post, tot pentru teme culturale, şi Tobi Tobias de la ArtsJournal.com.

Editorial Writing, trei nominalizări, nici un câştigător.

Cartooning – premiul a fost câştigat de Matt Wuerker (finalist în 2009 şi 2010) de la POLITICO

iar finalişti au fost Matt Bors, via Universal Uclick şi Jack Ohman de la The Oregonian.

Breaking News Photography – premiul merge la Massoud Hossaini de la AFP pentru fotografia care prezintă o fetiţă plângând în Kabul, după detonarea unei bombe de către un sinucigaş.

Finalişti: Carolyn Cole şi Brian van der Brug de la Los Angeles Times pentru imaginile surprinse în timpul dezastrului din Japonia de anul trecut,

şi John Moore, Peter Macdiarmid şi Chris Hondros de la Getty, pentru fotografiile realizate în timpul revoltelor cunoscute ca “primăvara arabă”. Chris Hondros a murit, anul trecut, în timp ce se afla, la datorie, în Libia. Avea doar 41 de ani.

Feature Photography – Craig F. Walker de la The Denver Post, pentru portretul făcut unui veteran american din Irak în timp ce încerca să facă faţă sindromului de stres posttraumatic, după o tentativă de suicid.  Pozele sunt, cu adevărat, impresionante, iată mai jos doar două dintre ele, întreaga serie aici:

Finalişti: David Guttenfelder, Ng Han Guan şi Rafael Wober de la AP, penru o fotoreportajele din Coreea de Nord, şi Francine Orr de la Los Angeles Times, pentru portretele realizate unor copii care suferă de autism şi familiilor lor.

Premiile pentru celelalte categorii, care nu au legătură cu jurnalismul, sunt pe site-ul oficial al competiţiei.

Joseph Pulitzer (bio) a fost un jurnalist amerian de origine ungară care a revoluţionat jurnalismul la acea vreme. El a lăsat prin testament două milioane de dolari pentru înfiinţarea unei şcoli superioare de jurnalism (Universiatea din Misouri avea să fie prima care a făcut asta, iar azi are una dintre cele mai prestigioase şcoli de jurnalism) şi a unui premiu. Premiile Pulitzer se acordă din 1917., iar acordarea lor este administrată de Colmbia University.

Cei care doresc să se înscrie trebuie să plătească o taxă de 50 de dolari pentru fiecare înscriere. Cele mai multe premii – patru – au fost câştigate de poetul Robert Frost, dramaturgul Eugene O’Neill şi de fotograful Carol Guzy de la Washington Post.

Ieri, când a plouat şi a fost urât afară, am ţopăit cu maxim de energie, aşa de multă că l-am şi provocat pe tata la o partidă de table! Azi, când e soare şi frumos şi în agenda mea scria, mare, MARE!, sunt răcită ca naiba, mă doare capul, abia mă târâi şi-mi curge nasul cu o frecvenţă demnă de cauze mai bune! Desigur, consum valuri de şerveţele!

Şi parcă-mi face în ciudă soarele ăsta, zau aşa!

Piaţa Matache e la doi paşi de mine aşa că sunt o clientă fidelă a câtorva dintre tarabe şi magazinaşe şi, de atâţia ani, mă ştiu cu precupeţii. Cum sunt un consumator serios de telemea proaspătă şi doar un pic sărată, am, fireşte, “providerul” meu, pe doamna Florica, şi e meritul ei c-a reuşit să mă fidelizeze, scotcind, de fiecare dată când a fost cazul, după brânza a mai pe gustul meu, fără să se supere, ba chiar şi cu reducere!

Am cumpărat brânză ieri, dar uitasem de aia pentru pască, aşa că uite-mă aşteptând cuminte ca brâzăreasa să termine cu bătrânelul din faţa mea. Înalt, dar uşor adus de spate, elegant, cu maletă, vestă şi sacou, cu pălărie, m-a făcut să mă gândesc la Leonard Cohen. Ceva din atitudine, cred. Sprijindu-se mai bine de baston, a întins o cutie goală de margarină către doamna Florica iar ea, pasămite, ştia despre ce e vorba, fiindcă a umplut-o imediat cu brânză de vaci.

Cu degete tremurânde, bătrânul a scos un portmoneu de piele, ros pe la colţuri, pentru a extrage de acolo bancnotele trebuincioase şi ceva, nu ştiu ce, din atitudinea lui, m-a înduioşat. Eram gata să fac semn din ochi vânzătoarei că plătesc eu brânza lui “Leonard”, dar ea mi-a luat-o înainte. L-a oprit veselă (mereu e vesela!), şi i-a spus că asta e din partea casei.

Bătrânul s-a bucurat, a zâmbit, şi a scos şi plasă un pachet de cafea pe care l-a pus încet pe vitrina cu brânză:

– Ei, în cazul ăsta, să beţi o cafea bună!, a zis.
– Păi ce facem, domnul?! Nu e bine aşa, a râs Florica.
– E din partea casei, a şoptit “Leonard”. Paşte fericit! Ne vedem sâmbăta viitoare!

Mi-am înghiţit cu greu nodul din gât, dar chiar şi-aşa, am ieşit din hala de brânză cu ditai zâmbetul, de parcă eu, şi nu Leonard, aş fi primit toată brânza din lume din partea casei!

Acasă mi-am pus CD-ul cu Mr. Cohen. Sunt sigură că pâinea o să fie mai inspirată să crească pe muzica lui.

După apariţia, zilele trecute, a mândrei Jolie cu un inel cu diamant, discuţiile despre o posibilă logodnă au revenit, aşa cum s-a tot întâmplat, de fapt, de când cei doi sunt împreună. De data asta, însă, mangerul lui Pitt, Cynthia Pett-Dante, confirmă ştirea: e oficial, Angelina Jolie şi Brad Pitt s-au logodit!

Se pare că Brad este designerul inelului mult-aşteptat, realizat împreună cu Robert Procop, un bijutier care nu e la prima colaborare cu/pentru Angelina, iar de la idee la obiect a trecut un an. Data nu a fost stabilită, dar se pare că cei şase copii ai cuplului sunt încântaţi că mami şi tati se iau!

Iar noi, ceilalţi, putem să ne vedem liniştiţi de-ale noastre în continuare :))))

PS sunt curioasă, însă, cum vor orchestra toată nebunia cu nunta, dacă vor aleage varianta restrânsă, privată, sau fac din asta un eveniment public. Ramâne de văzut. Până una-alta, mie mi-a plăcut asta: într-o lume nebună, pare un semn de normalitat. GG!

Am fost fără chef zilele astea, habar n-am de ce, exact, chestii neterminate, ca de obicei, chestii neprevăzute, ca de obicei, şi, în general chestii de care n-am poftă. Ca de obicei. Şi n-am vrut ca scrisul să fie la impuse, sunt suficiente altele.

N-am nici cea mai vagă idee despre cauza acestei lehamite, o fi soarele călduţ care nu reuşeşte să mă încarce, muzica veselă care nu reuşeşte să mă înveselească, nişte veşti nu prea încântătoare nici ele,  ba chiar enervante… Mi s-o fi terminat energia săptămâna trecută când am rezolvat dezastrul casnic şi am trecut de la sezonul toamnă/iarnă la cel de primăvară/vară. Habar n-am!

Oricum, dintre toate, măcar mi-am păstrat intact cinismul, dar asta e ceva ce probabil nu-mi face cinste în aceste zile în care credincioşii se înghesuie prin pieţe şi supermarketuri, golind rafturile cu delicateţea unor termite! Şi nu pot să nu mă întreb unde e lumina, Duhul Sfânt (sau măcar al blândeţii) în perioada asta?! Pre(a)ocupaţi de ce punem pe masă am uitat, oare, să mai punem ceva şi-n suflet, sau dacă stomacul se umple până la refuz intră în vigoare legea compensaţiei?! Las’ că-i bine!

Eh… Ziceam că n-am chef, şi chiar nu prea am, aşa că de ce nu m-aş duce, mai bine, la piaţă?! Că dacă-i bal, bal să fie! Pâine, pască, ouă, drob! şi #fieca, normal! Ceea ce vă doresc şi vouă! Şi un cântec vesel să cântăm, la naiba! :)))